Dacă aveţi senzaţia că doar în ultimii 30 de ani, învăţământul românesc a fost supus reformelor de tot felul, multe dovedite ineficiente, vă înşelaţi. Și înaintaşii noştri au încercat mulţi ani marea cu degetul până i-au găsit fundul.
Dezvoltarea industrială din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, prima mare conflagraţie mondială din epoca modernă, revoluţia bolşevică din Rusia, emanciparea femeilor au fost motive neluate iniţial în calculele dezvoltării şcolii naţionale. Nici măcar Spiru Haret*) şi consilierii săi nu le-au putut anticipa. Aşa încât echipele ministeriale care i-au succedat cunoscutului profesor şi pedagog, după anul 1910, de multe ori au luat măsuri punctuale pentru a ţine sistemul pe linia de plutire. Dezbaterile au existat în permanență, atât în spaţiul public, cât şi în presa scrisă, singura la acea vreme care aducea la cunoștinţa publicului informaţii despre mersul lucrurilor.**)
Conform profesorului Ion Gh. Stanciu***), ”în primul deceniu al secolului nostru, şcoala din România era organizată pe baza unor legi din secolul trecut”. Ȋn 1909, Spiru Haret a convins Parlamentul să adopte legea pentru şcolile de copii mici, adăugată la legile iniţiate de el sau predecesori: Legea învăţământului primar, Legea învăţământului secundar şi superior, Legea învăţământului profesional.
Chiar în anul dispariţiei sale, 1912, a fost modificată Legea învăţământului superior. Apoi, pentru că nimeni nu prevăzuse Marea Unire, lucrurile s-au modificat accelerat atât în privinţa legislaţiei, cât şi în privinţa metodelor şi tehnicilor de predare-învăţare. De pildă, în mai 1921 este modificată Legea învăţământului universitar.
După cum scrie profesorul Stanciu, ”în cursul celor două decenii [1919–1939, n.n.] au fost adoptate două legi ale învățământului primar (1924, 1939), două legi pentru învăţământul secundar teoretic (1928 și 1939), câte una pentru învăţământul universitar industrial şi comercial (1936) şi trei pentru învăţământul universitar (1931, 1932, 1942), aproape fiecăreia aducându-i-se repetate amendamente.”
Toate propunerile legislative erau discutate pe larg de profesori, jurnalişti, specialişti în educaţie şi, în permanenţă, se vorbea despre o criză de sistem:
”…criza este şi mai mare în România Mare decât era în vechiul regat: astfel, dacă lipsa de localuri, de pildă, este tot atât de mare ca şi înainte de război, lipsa materialului şi a personalului didactic este mult mai mare [..].
…numai la liceele Sf. Sava şi Lazăr funcţionează câte patru serii de clasa I, cu cel puţin numărul legal de 240 elevi, pe când la şcoala superioară de meserii s-au înscris doar 35 de elevi pentru 40 de locuri vacante, iar şcoala inferioară de meserii a fost nevoită, în cursul lunii septembrie, să facă o nouă publicaţie pentru ocuparea locurilor rămase libere în acea şcoală”, scrie în ziarul ”Universul” din data de 22 octombrie 1921, sub titlul ”Cronica şcolară. Criza învăţământului”, profesorul S. Negoescu Cristu.
Pe 12 octombrie acelaşi an, un articol nesemnat din ”Universul” se ocupa de statutul învăţământului public:
”Este învăţământul public un lux? De câtva timp, taxele şcolare şi scumpetea excesivă a cărţilor didactice apasă greu bugetul familiilor nevoiaşe. Ministerul instrucţiunii publice nu întrevede consecinţele nefaste ce le poate avea, într-un viitor nu prea îndepărtat, această tendinţă de a transforma învăţământul public într-un instrument de lux pus la dispoziţia bogătaşului? Învățământul secundar trece printr-o criză. Pe de-o parte, nu sunt localuri suficiente, atât în Capitală, cât şi în celelalte oraşe din ţară, pentru gimnazii şi licee; pe de-altă parte, taxele multiple impuse şcolarilor şi scumpetea excesivă, ca să nu spunem scandaloasă, a cărţilor didactice, fac din zi în zi mai grea situaţia acelora, care sunt nevoiţi să suporte aceste cheltuieli.
Învățământul universitar, de asemenea, trece printr-o criză. Viaţa scumpă şi necesităţile şcolare reclamă studenţilor un buget respectabil. Cum pot să facă faţă nevoilor studenţii noştri care în majoritate sunt săraci? […]
Învățământul public mai cu seamă de la noi nu poate şi nu trebuie să fie un lux. Statul, prin politica lui şcolară, este dator să ofere toate garanţiile ca şcoala elementară să fie astfel organizată încât dânsa să fie larg deschisă elementelor nevoiaşe.
Sub regimul actual, învățământul public trebuie să devină un lux.
Taxele ar trebui să fie simţitor reduse; iar Ministerul instrucţiunii publice este dator să pună capăt speculaţiei ce se face pe o scară atât de întinsă cu cărţile didactice. […]
Un abecedar, o carte de gramatică, de aritmetică, de geometrie, de geografie etc. nu pot fi modificate în fiecare an.
Cu cărţile didactice-tip, sub îngrijirea ministerului de instrucţiune publică, s-ar aduce un real şi un imens serviciu învăţământului public şi s-ar uşura situaţia părinţilor.”
Ca şi azi, părinţii şi elevii se îngrămădeau la şcolile teoretice din dorinţa de a prinde la absolvire un post călduţ ca asistenţi la biroul vreunui avocat sau funcţionari ori arhivari în vreun minister. Nu e de mirare că pe mulţi intelectuali ai vremii îi deranja mediocritatea sistemului apărută ca urmare a conflictului dintre instabilitatea legislativă şi neîncrederea populaţiei în sistemul şcolar. Ȋn 4 ianuarie 1922, în aceeaşi publicaţie, tot profesorul Negoescu S. Cristu propune, în articolul ”Fabrică de mediocrităţi”, reformarea gimnaziilor din România, şcoli devenite ineficiente pentru pregătirea intelectualilor:
”…mai uşor poate absolvi gimnaziul sau liceul de azi un elev mediocru, care nu se distinge la unele obiecte dincolo de nivelul comun, doar la câteva sau chiar la un singur studiu, dar care obţine «suficient» la toate obiectele, decât un altul care se distinge la unele obiecte dincolo de nivelul comun, dar care la câteva sau chiar la un singur obiect nu dovedea niciun fel de aptitudine. Această reglementare ne-a adus şi fenomenul curios că personalităţile care au ilustrat literatura română, Caragiale – în proză, Eminescu – în poezie, şi alţii n-au putut absolvi un curs secundar complet, că mulţi dintre liceeni care nu suportă regimul mediocrităţii oficiale, obligatorii, părăsesc şcoala cu sau fără voie şi se disting ca autodidacţi în presă, în literatură şi aiurea, unde nu se cere documentul certificat al capacităţii oficiale.”
Ei, bine! Periodic, în mai toate zonele, inclusiv în cea educaţională, România a traversat de-atunci stări de mediocritate. Mă gândesc că asta se explică şi prin faptul că, spre deosebire de înaintaşii noştri care au făcut Revoluţia de la 1848, cele două Uniri, cele două războaie, ne-au dezbinat în permanenţă banul, puterea, dorinţa de control asupra celor din jur.
Ineficienţa şi eşecul multor reforme educaţionale sunt în strânsă legătură cu mediocritatea promovată de ”triburile” vremelnice ale căror interese nu coincid niciodată cu obiectivele şi dorinţele celor mulţi.
Mediocritatea în educaţia începutului de secol XX este atât de asemănătoare cu aceea din secolul XXI, poate pentru că refuzăm să acceptăm proverbul: ”Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc şi singur!” Prietenii, în cazul prezentat, sunt doar concetăţenii noştri.
___________
*) Spiru Haret, profesor şi pedagog român, ministru al educaţiei naţionale între anii 1901–1904, 1907-1910.
**) Apariţia radioului în România este certificată la data de 1 noiembrie 1928.
***) Ion Gh. Stanciu, ”Școala şi doctrinele pedagogice în secolul XX”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995.
Vezi: Arhiva rubricii 100 de ani de școală națională de Mirela Nicolae
