”1918 – Chestiunea ţărănească la final de război” de Mirela Nicolae

943
scoala rurala secolul XX

Imaginaţi-vă că, în sfârşit, cineva a inventat maşina timpului. Visată şi râvnită, această maşină ne-ar transporta într-o vreme pe care am alege-o în funcţie de curiozităţi, preferinţe, dorinţe. Mi-ar plăcea să călătoresc în multe epoci şi pe multe meleaguri: de la epoca romană până la perioada Renaşterii italiene. Dacă aş alege România primului sfârşit de război mondial aş avea, cu siguranţă, surprize mari legate de mentalităţile şi aspiraţiile oamenilor. Din presa pe care o răsfoiesc de câţiva ani rezultă că înaintaşii noştri nu ne erau prea diferiţi.

În o sută de ani pentru mulţi dintre noi s-au schimbat doar tehnologiile cu care operăm, implicit confortul vieţii. Pentru la fel de mulţi, situaţia este aceeaşi chiar dacă mii, poate zeci de mii de specialişti patrioţi, pasionaţi de învăţământ au confruntat vremurile şi au încercat să provoace schimbări benefice pentru populaţie. Din păcate, WC-ul din fundul curţii de la ţară a rămas. Copiii ţăranilor sunt aproape la fel de năpăstuiţi ca acum un veac: mulţi abandonează şcoala sau nu sunt lăsaţi, la propriu, s-o urmeze. Munca pe câmp rămâne în România secolului XXI mai importantă decât educaţia.

Deunăzi, o doamnă profesoară din Moldova îmi povestea cazul unei foste eleve de clasa a XII-a, bună la învăţătură, pusă în situaţia de a munci în Italia pentru a-i întreţine pe cei doi fraţi vitregi, minori. Provenită dintr-o familie monoparentală, cu o mamă alcoolică, eleva şi-a luat destinul în mâini, deci responsabilităţile uriaşe de întreţinător de familie.

Săptămânal, la nivel naţional, zeci de copii sunt retraşi de la şcoală, de obicei elevi adolescenţi, ca să muncească pământul, deşi copiii îşi doresc să înveţe carte.

Nu am inventat o maşină a timpului, ci am apelat la maşina care sunt pentru a citi, înţelege şi pentru a vă transmite întâmplările consemnate atunci, soluţiile găsite şi aplicate. Cine ştie? Poate copiii copiilor de ţărani de azi vor avea o şansă la un viitor mai bun.

Ȋn 1918, una dintre preocupările importante ale politicienilor şi jurnaliştilor români a fostziarul lumina romania chestiunea ţărănească. Ȋmproprietărirea, alfabetizarea copiilor şi adulţilor, încurajarea lor în a urma cursurile unui liceu au fost teme de dezbateri şi polemici susţinute la tribuna Parlamentului şi în presă. Ȋntr-un interviu acordat la data de 25 aprilie 1918, profesorul Simion Mehedinţi, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, le spunea ziariştilor de la ”Lumina” că ”la nivelul anului 1911, din 841.000 de copii la ţară, azi 320.000 nici nu calcă pragul şcolii”. Din cei 520.000 care trec prin şcoală, ”numai 30.000 isprăvesc şcoala rurală primară, iar 490.000 rămân pe drum. Deci, din 28 de copii, unul are şcoala primară.”

În aceeaşi publicaţie, câteva luni mai târziu (6 iulie 1918), redactorul N. N. Botez scria despre Obligativitatea muncii – Rolul învăţătorilor şi preoţilor”, un editorial-replică la ziarul conservator al vremii. Ȋşi susţinea afirmaţiile privitoare la importanţa celor două categorii sociale pornind de la chestiunea agriculturii şi şcolarizarea ţăranilor. Tot el afirma pe 10 iulie 1918 în articolul intitulat ”Reforma învăţământului” că ”din 1.200.000 de copii în vârstă de şcoală erau înscrişi în 1912/1913 numai 616.570.” Învăţământul rural exista. Tot el susţinea necesitatea adaptării cursurilor şi vacanţelor pentru copiii din mediul rural în sensul organizării lor după viaţa agricolă a sătenilor.

d d patrascanu despre scoala anii 1900

La 8 august 1918, profesorul D. D. Pătrăşcanu, ajuns deputat, a citit de la Tribuna Parlamentului un discurs pe tema şcolarizării copiilor de ţărani. Intitulată ”Școala pregătitoare şi seminariile normale”, pledoaria sa va contribui la aprobarea Legii Eforiilor Școlare:

“Ȋnvăţământul primar rural a mers însă rău. Rezultatul: din populaţia şcolară de 1.107.000 şcolari în vârstă de şcoală, numai 3% absolvesc, deci circa 30.000 de absolvenţi. Avem 6.000 de învăţători, în loc de 22.000 câţi ne-ar trebui. Rezultatul este acea ruşine care apasă poporul român şi care se numeşte analfabetismul […]. Când Poni*) a cerut în 1891, treizeci de milioane pentru toate şcolile rurale necesare comunelor, s-a refuzat. Când Haret a cerut fonduri pentru aceeaşi chestiune nu s-au găsit. Pentru alte lucruri, bani au fost însă totdeauna. […].”

La 12 septembrie 1918 au reînceput înscrierile la şcoala inferioară de meserii, iar la 1 octombrie 1918 s-au redeschis cursurile Școlii Superioare Herăstrău, închise în 1916 din cauza intrării României în război.

Gala Galaction
Gala Galaction

Scriitorul Gala Galaction, în articolul ”Școala noastră” publicat tot de ”Lumina” la data de 6 octombrie 1918, făcea o trecere în revistă a problemelor cu care se confrunta şcoala la final de război:

”Dacă îţi trebuie o bursă pentru un copil, o dispensă de vârstă, o scutire de taxă şcolară şi chiar o simplă înscriere la liceu, trebuie să porneşti din Baia de Aramă sau din Tg. Frumos şi să vii până la Bucureşti. Iar în Bucureşti, de cele mai multe ori nu mai sînt burse, nu mai sînt bănci în clasă, nu mai sînt şcoli fiindcă – ce vait! – cei câţiva stâpăni ai ţării nu sînt îngeri din cer ca să ştie câţi copii, buni de şcoală, avem noi prin ţară sau, şi mai grav, câţi dintre ei poftesc să înveţe carte […]”

Toate demersurile jurnalistice, politice, administrative au eşuat pentru că la data de 6 noiembrie 1918, guvernul Marghiloman şi-a dat demisia. A plecat, astfel, din fotoliul ministerial şi profesorul Simion Mehedinţi.

Totuşi, chestiunea ţărănească a rămas o prioritate declarată a societăţii. Prin vocea profesorului dr. Constantin Anghelescu, la 25 martie 1919, în ziarul ”Universul” au fost expuse principiile de reformă a învăţământului primar.

La 5 mai 1919, cel mai important jurnal zilnic care a avut o existenţă de peste jumătate de secol, ”Universul”, a revenit cu o amplă analiză despre ”Școala satelor”.

Se scria că, la nivelul anului 1919, s-au înfiinţat 2500 posturi de învăţători în vechiul regat, Ȋn fiecare judeţ s-a înfiinţat o şcoală normală de băieţi, iar la trei judeţe, una de fete. S-a prevăzut un plan de reorganizare pentru zona primară de 5 ani, în care să fie înfiinţate anual 2500 de posturi la nivel de România:

”Ȋnvătătorii vor fi recrutaţi dintre absolvenţii de şcoli normale, absolvenţii cursurilor inferioare de liceu, dintre elevii cu 5, 6, 7, 8 clase de liceu care vor îndeplini anumite cerinţe de la minister.”

Salariul unui învăţător va fi de cel puţin 220 de lei lunar. Doar pentru învăţământul primar se vor cheltui 45 milioane de lei în următorul an. Decizia finală a ministerului a fost alta: s-au înfiinţat în ţară 300 de posturi noi de învăţători, salariul lunar individual crescând de la 100 de lei la 200 de lei.

ziarul univesrul 1919

Ȋntre timp, oficialităţile s-au reunit cu diverse ocazii pentru a discuta despre reorganizarea învăţământului primar, iar ziaristul L. Iliescu scria la data de 9 iunie 1919, un articol despre învăţământul cooperatist. El preciza că înainte de război au existat două şcoli cooperatiste la Tg. Jiu şi Tecuci. Propunea ca ele să fie împărţite în şcoli elementare sau inferoare, şcoli medii, şcoli superioare pentru pregătirea profesorilor din şcolile de profil.

Ȋn luna august, la datele de 16 şi 27, ziarul a publicat anunţuri şi condiţii de admitere pentru bursele la şcolile de arte şi meserii din Bucureşti şi Iaşi, respectiv la Școala Superioara de Silvicultură.

La 25 septembrie 1919, sub titlul ”Școlile primare rurale – lipsa de învăţători”, ziariştii de la ”Universul” atrăgeau atenţia asupra consecinţelor procesului şcolar cauzate de lipsa cadrelor didactice specializate în învăţământul rural:

Analfabetismul este în floare. Iată o constatare pe care o facem cu durere în suflet. 

Din toate ţările Europei, numai Rusia dacă ne e tovarăşă. Și acolo, ca şi la noi, se găsesc 70% bărbaţi, 85% femei care nu ştiu citi ori scrie”. […] Școlile noastre primare s-au luptat întotdeauna cu lipsa de învăţători.”

Ȋn anul Conferinţei de Pace de la Paris, a recunoaşterii Unirii celor trei provincii istorice Muntenia, Moldova (şi Basarabia), Transilvania, chestiunea ţărănească şi a învăţământului de la sate continua să fie pe agenda publică. Reformele legislative care vor urma se vor face cu precădere în privinţa pregătirii personalului didactic, al construcţiei de localuri, al educaţiei patriotice.

Deşi analfabetismul românesc va scădea spectaculos între cele două războaie mondiale şi ulterior, majoritatea copiilor de ţărani se vor învârti în cercul neputinţei devenirii lor, al unei istorii condamnate să se repete la nesfârşit. 

*) Petru Poni, profesor, ministru al Cultelor și Instrucțiunii (21 iulie–26 noiembrie 1891; 4 octombrie 1895–21 noiembrie 1896; 24 octombrie–29 noiembrie 1918) – wikipedia.org

Surse:

”Școala şi doctrinele pedagogice în secolul XX” de prof. dr. Ion Gh. Stanciu, București, EDP, 1995.

Ziarele ”Lumina” şi ”Universul” – Biblioteca Centrală Universitară, Periodice şi colecţii speciale.

Vezi: Arhiva rubricii 100 de ani de școală națională de Mirela Nicolae

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here