Când un guvern discreditat de acuzații de corupție și manifestând grave simptome de uzură morală plonjează în coșul de gunoi al istoriei iar opoziția minoritară nu dă semne că ar fi interesată să ocupe vacuumul de putere nou-creat, concesionarea managementului statului către un guvern tehnocrat – ajunge să aibă, mai ales într-un context caracterizat de presiuni sociale, conotații aproape mistice. În mod paradoxal de altfel, pentru că, fiind în esență un sub-produs al abandonului instituțional al partidelor parlamentare și deci o structură constituită prin subdelegări de legitimitate, un guvern tehnocrat poate fi cel mult asimilat unei excentricități tolerabile a democrației reprezentative.
Dincolo de aspectele normative, intrarea pe scena politică a unui guvern tehnocrat tinde să se circumscrie unei ecuații a marilor așteptări, dar și unei volatilități sociale excesive. Forța modelatoare din spatele acestor procese este reprezentată de o serie de mituri și stereotipuri sociale, care fie plasează viitorul mandat într-un cadru semi-utopic sau semi-distopic, fie amplifică gradul de senzitivitate și ritmul feedback-ului social, dar și magnitudinea acestuia.
Șapte dintre cele mai reprezentative mituri ale tehnocrației sunt:
- mitul meritocrației
- mitul gândirii algoritmice
- mitul vacuumului ideologic
- mitul imunității la ingerințele exogene
- mitul absolutizării contextuale
- mitul grelei moșteniri
- mitul eternității
Mitul meritocrației este un sub-produs al unei percepții sociale, potrivit căreia, un guvern tehnocrat este construit pe expertizele validate ale membrilor săi. În acest context, se naște ideea că sub umbrela conceptuală a noului executiv vor fi înghesuite – alături de șeful guvernului (în general o personalitate cu un statut profesional și personal acceptate și respectate la nivelul întregii societăți) – și unele dintre cele mai importante voci indigene în materie de economie, transporturi, finanțe, justiție, sport, apărare, diplomație, educație, medicină, etc.
În realitate însă, translatarea meritocrației în politică, nu este nici pe departe atât de meritocratică pe cât ar părea.
În primul rând, pentru că un guvern tehnocrat este un compromis al vectorilor de interes, intrigilor și partizanatelor venite din zona legislativului, ceea ce face ca mulți dintre membrii săi să aibă un oarecare pedigree ideologic sau doctrinar sau să fie raliați la un anumit cartel de interese din Parlament. Necesitatea apropierii voturilor politice pentru validarea inițială și susținerea ulterioară a cabinetului impun, implicit, acceptarea tacită a tuturor conexărilor și conexiunilor (mai mult sau mai puțin formale) dintre membrii cabinetului și spectul politic.
În al doilea rând, pentru că este un executiv lipsit de un mandat electoral formal, cabinetul tehnocrat este obligat să capitalizeze legitimitate din zona societății civile. Iar acest lucru se face, în genere, prin cooptarea în echipă a unor elemente de leadership din zona activismului profesionist, nominalizate – de cele mai multe ori – în baza criteriilor de desemnare publică tradiționale, în genul “are gura mare“, “trebuie să le dăm și alora ceva” sau “așa vrea mușchii lu’ sefu” (unde șefu este sponsorul politic și posesorul unui număr de voturi în legislativ). Ca urmare a acestui proces de selecție, unele dintre personajele care ajung să fie ofertate cu poziții ministeriale, nu au nici nivelul de expertiză și nici un minimum de viziune necesare înțelegerii și gestionării unui sector guvernamental. Un exemplu elocvent al unei astfel de situații a fost nominalizarea unei directoare de fundație cu ștaif din România pentru ocuparea portofoliul justiției în guvernul tehnocrat Cioloș, a cărei audiere dezastruoasă în comisiile de specialitate ale Parlamentului a alimentat pe nedrept construirea unui fals mit al al incompetenței crase în cadrul fenomenului ONG din România.
Un alt mit asociat cu fenomenul tehnocrat, mitul gândirii algoritmice, își are originile în premisa utilitaristă conform căreia, un executiv tehnocrat va avea intotdeauna soluția optimă la orice problemă. Că mințile care funcționează cu precizia unui ceas elvețian vor calibra în așa fel bugetul sau vor jongla într-o așa manieră cu instrumentele guvernamentale, încât din punct de vedere eficiență/cost vor genera produse legislative și administrative aproape-perfecte. Ceea ce, în mod real, este imposibil. Nu doar pentru simplul fapt că orice guvern, chiar și unul tehnocrat pur-sânge, nu are cum să evadeze din cercul vicios al politicului și deci să fie imun la ingerințele exogene venite dinspre legislativ, ci și pentru faptul că numărul limitat de mecanisme și instrumente aflate la dispoziția sa – îl forțează să aleagă soluții sub-optime. Unde mai pui că de cele mai multe ori există discrepanțe vis-a-vis de nivelul de tehnocrație al membrilor cabinetului, de cele mai multe ori unii find mai tehnocrați decât ceilalți.
Trecând însă peste aceste aspecte, să facem (de exemplu) presupunerea rezonabilă că, pe fondul lipsei veniturilor necesare finanțării măsurilor din propriul program de guvernare – ca urmare a incidenței plății datoriilor antamate pentru diferite politici electorale păguboase de către guvernele anterioare – un executiv tehnocrat dintr-o țară a Europei de Est va apela, într-un viitor apropiat, la ancestrala scoatere de la naftalină a mitul grelei moșteniri. Activarea clauzei de salvgardare guvernamentală prin declanșarea tradiționalul mecanism de transfer al eșecurilor actului de guvernare către o altă entitate și sau insituție, a cărei identitate va fi stabilită în funcție de interesele politice ale principalului (principalilor) sponsor(i) politic(i) va fi imperativă pentru noul guvern aflat în stare de asediu bugetar.
După interludiile cu nuanțe lirice și cu degete ațintite către alții – dar din care nu vor lipsi nici elementele de context absolutizate (corupția endemică, criza sistemului internațional, politica externă a Rusiei sau a SUA, impotența politica a EU, etc.) – executivul va trebui să-și peticească buzunarele și să încerce să facă rost cum-necum de bani, având la dispoziție un portofoliu de instrumente extrem de sărăcăcios. În esență fie îi rămâne să opteze pentru reducerea costurilor (adică să ia un șubler și să ciuntească bugetul până devine irecognoscibil), fie pentru creșterea rapidă a nivelului de colectare a taxelor (deseori prin manevre de pix, precum inventarea de noi taxe sau majorarea celor existente, mai degrabă decât prin politici complexe de diminuare a evaziunii fiscale sau de deranjare a procesului de hibernăre activă a angajaților ANAF), fie – asemeni iluștrilor înaintași – pentru îndatorarea suplimentară la diferiți creditori, fie pentru un mix între toate acestea. Atragerea sau stimularea investițiilor străine directe, deși teoretic posibilă, poate fi omisă fără nici un fel de probleme, având un grad de probabilitate a concretizării inferior (ne)șansei ca România să fie afectată de bi-anualele indundații – situație care ar oferi guvernului oportunitatea de a merge cu miloaga pe la UE pentru ajutor financiar, și pe care, odată obținut, să-l sifoneze, ca de fiecare dată, către eternele găuri negre ale bugetului autohton.
Fără doar și poate, fiecare dintre aceste măsuri are o anumită încărcătură ideologică predefinită, iar selectarea uneia în detrimentul alteia nu are loc într-o stare de vid ideologic și doctrinar. Chiar și cel mai echidistant cabinet (darămite unul în care tehnocrații au un anumit pedigree doctrinar), are propria sa geometrie ideologică, care – mai devreme sau mai târziu – ajunge să influențeze procesele de luare a deciziilor. Mai ales într-un an electoral.
Ultimul aspect legat de activitatea unui guvern tehnocrat, dar deloc insignifiant, este reprezentat de calibrarea măsurilor, acțiunilor, strategiilor și perspectivelor asumate de guvernul tehnocrat la segmente temporale care transcend limitele cunoscute ale mandatelor încredințate. Fără îndoială – un efect colateral al contaminării cu sindromul mitului eternității de care suferă, în mod tradițional executivele cu mandat politic – această abordare duce la înlocuirea unei strategii și a unui program de guvernare punctuale, cu documente programatice ce pot substitui cu succes tratatele de barbologie executivă, prezentate de guvernele care beneficiază de mandate electorale formale.
