”Brâncuși i-a gătit ciuperci cu mămăligă Cellei Delavrancea” de Daniela Șontică

800
Constantin Brâncuși, ”Cocoșul”, 1922
Constantin Brâncuși, ”Cocoșul”, 1922

logo rubrica memor daniela sontica leviathan.roDouă genii ale neamului nostru s-au întâlnit pentru prima dată la Paris, și nu la București: Constantin Brâncuși, artistul care a dat sculpturii românești valoare universală, și Cella Delavrancea, pianista care a uimit Europa cu interpretarea ei plină de sensibilitate.

În 1922, sculptorul român locuia la Paris deja de 17 ani. Cella Delavrancea, aflată în vizită în capitala Franței, și-a dorit să-l cunoască pe marele sculptor. Memorabila întâlnire dintre cei doi a consemnat-o în câteva rânduri în volumul ”Dintr-un secol de viață”:

Edward_Steichen_-_Brancusi
Constantin Brâncuși, fotografie de Edward Steichen, 1922

”– Vra să zică, ești fata lui Barbu Delavrancea… Mda. Și cânți la pian frumos… dar nu de-ale noastre.

– Acelea nu sunt pentru pian, dar știu toate jocurile noastre țărănești și când le joc nu mă întrece nimeni.

Intrasem în casă. Odaia era mare, cu pereți dați cu var și o imensă vatră cu un ceaun negru pe pirostrii. O masă rotundă tăiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv.

Brâncuși mă examina fără indulgență. Totul era vioi în el, barbă sură, păr lung, lăsat în voie, haină de lucrător, mâinile agere. De pe diferite polițe de cărămidă, văruite și ele, se înălțau ca trestiile alămuri cioplite în diferite forme, și pe un scrin niște pepeni ovoidali, din același metal, luceau atât de tare, încât mi s-a părut că le aud vibrația de violoncel. N-am putut să mă stăpânesc și am spus:

– Ce vii sunt!

Brâncuși a surâs. Dintr-o dată eram mai apropiați.

– Da le șlefuiesc cu mâinile luni de zile, până sunt însuflețite. Ăsta e portretul unei domnișoare. Și mi-a psu degetul pe unul dintre pepeni pe care apărea desenul simplificat cu un ochi exoftalmic.

Cella-Delavrancea
Cella Delavrancea

În fața mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuși m-a întrebat:

– Ce zici de asta, îți place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prânz să mănânci ciuperci gătite de mine.

Am privit, și în urechi mi-a răsunat de departe un glas răgușit.

– Cucurigu-gagu, cântă cocoșul, am răspuns.

Ochii lui Brâncuși au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surâs malițios:

– Bravo! Nimeni n-a simțit până acum că alama asta cântă. Vra să să zică, n-am greșit. Dumneata îmi dovedești că am izbutit. Îți mulțumesc… Cum de ai ghicit?

– Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri echivalente – pentru auzul meu – cu intervalele de cvartă ale strigătului de cocoș.

Brâncuși era mirat. Se îmblânzise. Era vesel ca un copil care-și arătase jucăriile.” 

Și au prânzit împreună, bucurându-se de ciupercile cu mămăligă gătite românește de autorul Coloanei Infinitului.

Cella Delavrancea, despre care I.L. Caragiale spusese că ”îmblânzește fiara sălbatică numită arta”, reușise să-l îmblânzească pe marele Brâncuși.

Vezi: arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here