”Broaștele” de Aristofan, în regia lui Cristian Munteanu, la Teatrul Național Radiofonic

1378
broastele de aristofan toma caragiu cristian munteanu pusa roth costin tuchila
Nestor Ksouris - Broaștele lui Aristofan (guache, tempera)

Una dintre creațiile antologice ale regizorului Cristian Munteanu (25 august 1936–31 ianuarie 2008, București) este spectacolul cu Broaștele de Aristofan, difuzat în premieră în 2 februarie 1976. Versiunea radiofonică pe care o puteți asculta marți, 4 aprilie 2017, la ora 20.00 la Radio România Cultural și sâmbătă, 8 aprilie 2017, la ora 23.00, la Radio România Internațional, folosește traducerea lui Eusebiu Camilar şi H. Mihăescu, adaptare de N. Al. Toscani, cu o distribuție într-adevăr excepțională, în care îi puteți asculta pe Toma Caragiu în rolul lui Dionysos, Florian Pittiş (Xanthias), Mircea Albulescu (Heracles), Ion Marinescu (Eschil), Constantin Codrescu (Euripide), Jean Reder (Charon), Dinu Dumitrescu (Eac), Fory Etterle (Pluton), Ileana Stana Ionescu (Persephona), Atena Demetriad (O sclavă), Radu Iţcuş (Sclav 1), Vasile Lupu (Sclav 2), Costel Constantin, Adrian Georgescu, Sorin Gheorghiu (Corifeii). Corul: Ion Ilie Ion, Paul Nadolschi, Cristian Fridlowski, Ion Ilie, Nicolae Crişu, Gheorghe Pufulete, Victor Marinescu, Ion Mîngheraş, Nicolae Simulescu. Consultant tehnic: Pitagora Enulescu. Regia de montaj: Veronica Ioniţă şi Genela Dincă. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Spectacolul a fost montat cu muzică originală de Corneliu Cezar, realizată pe sintetizator, o noutate în epocă în montările de teatru radiofonic.

Cristian Munteanu Fotografie de Vasile Blendea
Cristian Munteanu Fotografie de Vasile Blendea, 1979

Broaștele este un spectacol relativ scurt (52 de minute), un decupaj de altfel foarte expresiv al comediei lui Aristofan, păstrându-i nealterat farmecul și universul imaginar, cu creații actoricești la rândul lor remarcabile: Toma Caragiu în Dionysos, Mircea Albulescu în Heracles, Florian Pittiş (Xanthias), Ion Marinescu (Eschil), Constantin Codrescu (Euripide), Jean Reder (Charon), Dinu Dumitrescu (Eac), Fory Etterle (Pluton). Un spectacol modern, desigur, dar în care regizorul folosește, cu efecte expresive aproape nebănuite într-o montare de astăzi, corul antic, ca și, mai târziu (2003), în Adunarea femeilor de Aristofan.

Cristian Munteanu avea – se poate spune fără a greși – o predilecție pentru teatrul antic. În 1966, la începutul carierei sale de regizor de teatru radiofonic, montase Orestia de Eschil, apoi semna o serie de versiuni de asemenea de referință pornind de la texte ale Antichității: Odiseea de Homer, Electra de Sofocle, Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu, Comedia măgarilor de Plaut.

Înspăimântătorul Hades, loc de petrecere

Aristofan
Aristofan

Se pare că la sfârşitul secolului al V-lea î. Hr. dezbaterile referitoare la evoluţia tragediei eraufoarte aprinse iar polemica împotriva lui Euripide, la mare preţ. La interval de şase ani, Thesmophoriile şi Broaştele de Aristofan pun în scenă, în mod distinct, asemenea preocupări. În prima, misterele zeiţei Demeter sunt doar un pretext pentru caricaturizarea lui Euripide, acuzat de melodramatism, ateism, dispreţ faţă de femei, în general de toate relele posibile. Adunate la ritual, femeile decid să lupte împotriva poetului, care îşi trimite socrul, travestit în femeie, să-l apere. Bătrânul Mnesilochos este descoperit şi batjocorit, iar pentru a-l salva, Euripide se deghizează în codoaşă, păcălindu-l astfel pe paznic. Invenţia este grotescă, Aristofan nu caută îndeobşte nici un rafinament, subtilitatea lui, dacă există, rămâne la nivelul combinaţiilor verbale, al acelei naturi fanteziste greu de egalat. Aristofan parodiază cu geniu, ”râsul lui e enorm”, iar această dezlănţuire expresivă ”îi sanctifică obscenităţile şi vorbele fără perdea”, după cum observă Pierre Lévêque*).

aristofan broastele infern charonÎn Broaştele, scrisă dupa moartea lui Euripide, soluţia aleasă de dramaturg serveşte scopul polemic într-un mod şi mai spectaculos prin fantezia lui şi prin capacitatea imaginativă. La cererea spectatorilor, reprezentaţia s-a repetat, fapt neobişnuit în teatrul grec. Însoţit de răbdătorul său slujitor, Xanthias, călare pe măgar şi ducând pe umăr, într-un băţ, bagajul stăpânului, Dionysos, zeul coborât de pe soclu şi devenit simplu muritor coboară în Hades, în căutarea unui poet tragic demn de marile tradiţii. Aici trece prin tot felul de aventuri care mai de care mai ciudate, până ajunge să asiste la disputa dintre doi poeţi tragici, Eschil şi Euripide. Ca satira să fie completă, miza este precară: un loc la masă, pe tron, lângă Pluton. Până la sosirea lui Euripide, Eschil stătea liniştit ”pe tronul tragediei, drept cel mai bun”. Numai că Euripide, care nu e vinovat numai de toate păcatele artistice, i-a sedus pe borfaşi, paricizi şi spărgători cu frazele lui sucite şi l-a detronat. Aşa încât Pluton a hotărât să pună muzele în balanţă. Urmează o aprigă bătălie ”în fulgerare de coifuri, între stihurile cu aripi şi peneturi, şi între falsele dulcegării”, anunţă Corul. Curios, învingătorul, Eschil desigur, care se va întoarce pe pământ, doreşte să i se păstreze locul cald din Infern, unde totul e plin de monştri adorabili şi unde neprevăzutul îşi are savoarea lui. În locul lui va sta provizoriu Sofocle. Personajele mitologice se confundă cu persoane reale, indiferent că se numesc Heracles, Charon, Eac, Pluton, între comportarea lor şi a celor două hangiţe sau a sclavilor nefiind nici o diferenţă. Nebunia e în toi. Aluziile la viaţa pământească se rostogolesc una după alta, curajul e de carton, sentimentele au devenit biete parodii. Masca demitizează, poezia e proză şi deasupra tuturor, însoţindu-i pe toţi, plângând şi râzând cu toţi – corul broaştelor. ”În antichitate, broasca era unul din «flageluri», ca şi lăcusta. Făcea parte din acea faună incertă, când normală, când monstruoasă, reprezentând vestigii ale haosului primordial în care animalele şovăiau încă între apă şi pământ, între lumea acvatică şi cer.”**) Pe rând simbol al prostiei, al flecărelii, al trăncănelii fără noimă, broasca râde tâmp şi lăcrimos de năravurile omeneşti. Dar, la urma urmei, înspăimântătorul Hades nu este decât un loc de petrecere, unde din când se mai aprinde câte o ceartă, se mai fărâmă o iluzie, se mai aruncă la fier vechi bronzul unui mit. Şi mai ales se râde. Râsul, vorba unui moralist, este trompeta nebunilor.

Fragment din volumul Clasicii dramaturgiei universale, I, de Costin Tuchilă și Pușa Roth, București, Editura Academiei Române, 2010.


*) Aventura greacă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987.

**) Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos, dicţionar de simboluri animaliere, traducere de Rodica Maria Valer şi Radu Valter, Bucureşti, Editurile Artemis şi Cavallioti, 1995.

Despre Cristian Munteanu – v. Revista Teatrală Radio

Arhiva Theatrum

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.