”Bunicul” de Carmen Vințan

871
Rembrandt Portretul unui batran
Rembrandt van Rijn, ”Portretul unui bătrân cu barbă”, ulei pe pânză, 1630, Agnes Etherington Art Centre, Kingston, Canada

proza scurta leviathan.ro logoFestivitatea de premiere se sfârşise. În curtea liceului grupurile de fete şi băieţi plănuiau deja posibile excursii sau distracţii pentru vacanţa de vară.

Jumătate de oră mai târziu mi-am lăsat diploma pe biroul din camera mea, mândră de această performanţă. I-o datoram bunicului. Dorinţa lui fusese să intru la un liceu bun, acum deja scăpasem de primul an. Era un premiu la care nici măcar nu râvnisem, mai degrabă  un dar pe care mi l-am făcut singură. Peste câteva zile urma să împlinesc şaptesprezece ani. În timpul festivităţii de premiere m-am gândi la el, singurul care mă îndemnase să învăţ. Parcă auzeam cuvintele lui: ”Să fii mulţumită că poţi să-ţi faci temele pe timp de pace, Eliza, îmi spunea el răbdător. Războiul este sursa tuturor relelor şi a nenorocirilor cu absurdul şi dezumanizarea lui. Să ferească Sfântuţul acestă lume de astfel de oameni care pot declanşa asemnea orori! Haide, apucă-te de lecţii!” ”Bunicule, îi răspundeam răsfăţându-mă, sunt teme suplimentare, ne strică vacanţa cu ele.” ”Nu gândi aşa, fetiţo! Şcoala îţi aduce înţelepciune. Haide, arată-mi ce faci aici, învăţăm împreună! Vei fi profesoara mea, vrei?”

Carmen Vințan
Carmen Vințan

Se prăpădise anul trecut, în vară, la nouăzeci şi doi de ani. M-am aşezat pe mocheta de lângă pat sprijinindu-mă cu spatele de marginea lui, reamintindu-mi de primele zile ale acelei vacanţe. Mama mă chemase în bucătărie. Prin fereastra deschisă o rază de lumină se juca vioi pe tricoul ei, mişcată de crengile copacilor din faţa casei ale căror coroane se lipeau de ziduri. Mă oprisem o clipă în pragul uşii privind-o admirativ, minunându-mă de dexteritatea cu care tăia legumele. Îşi ridicase ochii din tocător, se spălase pe mâini ştergându-se pe şorţul înfăşurat în jurul taliei subţiri. Îi zărisem câteva lacrimi pe care le şterse cu iuţeală de pe obrajii roşii. Mi-a spus în câteva cuvinte că bunicul vrea să mă vadă, vârî mâna în buzunar şi îmi întinse un bilet de tren urmând să plec a doua zi dis-de-dimineaţă.

Am ajuns în satul de munte abia pe la ora şase după-amiază, bucurându-mă de acel moment minunat în care soarele se pregăteşte să se îndrepte către cealaltă parte a lumii. Norii se lipiseră de acoperişul cu ţiglă roşie, razele soarelui se strecurau printre găurile acestuia ca nişte panglici portocalii de lumină. Maşina doamnei Stoianovici, vecina bunicului, abia urca pe drumul pietruit, şerpuitor, străjuit de smocuri de iarbă şi vegetaţie sălbatică. Mă lăsase în faţa porţilor de lemn, larg deschise. Casa părea tristă. Tocurile ferestrelor înalte fuseseră astupate de iederă agăţătoare. Grădina din faţă rămasă neîngrijită fusese năpădită de buruieni şi mărăciniş. Am intrat în casă. Tăcerea adâncă a încăperii îmi răsuna în urechi. O aromă veche adusă de clipele îndepărtate impregnase pereţii celor două camere prin care trecusem. Praful amintirilor se aşezase  peste mobilele de lemn uscat. Mi se cutremură sufletul. În ultima cameră l-am găsit întins pe pat, cu capul deasupra unei perne mari, ca o aură, cu braţele întinse pe lângă corp. Avea pleoapele închise. O pătură de lână îi acoperea trupul, aceeaşi sub care mă ghemuisem în nopţile friguroase de iarnă, când lemnele de foc aproape consumate în sobă împleteau aroma de lemn ars în cenuşa încinsă cu mirosul de tutun şi levănţică impregnată în hainele lui. Îi mai simţeam încă mâna pe sub ceafă jucându-mi-se în păr, cuprinzându-mi cu palma lui mare umărul, ţinându-mă cu degetele noduroase şi puternice. Înainte de a depăna vreo poveste răsfoia câteva file din carte, la lumina lămpii. Spunea că ”Poveştile prind viaţă la gura sobei şi la lumina gălbuie a  lămpii. Îi vezi? râdea el vesel, sunt elfii, continua arătându-mi cu degetul acea flăcăruie mică. Dansează în adâncul fântânilor fermecate, auzi muzica?” ”Da, da, îi răspundeam intrând în jocul lui, parcă auzind acele sunete. Se aud ecourile paşilor sprinţari.”

Acest minunat om, rămas nemişcat, cu ochii închişi, nu mai semăna cu bunicul. Un oftat prelung îmi ieşise din pieptul meu fraged. Nu fusesem niciodată o făptură solidă şi nici puternică, dimpotrivă, mama îmi spunea că sunt scheletică şi deşirată. La cei şaisprezece ani păream şi mai înaltă decât eram. Numai ochii verzi, spuneau unii, şi genele negre mai aduceau pe faţa rotundă o lumină de gingăşie. Gura cam mare, bărbia mereu plină  de coşuri mă exasperase în cea mai dificilă perioadă din viaţă. Chiar şi cozile pe care trebuia să le port de gura mamei îmi stricaseră mătasea părului, lung până la brâu. M-am proptit câteva clipe în pragul uşii, ţinându-mă cu mâna de tocul scorojit. Rochia din bumbac creponat până la glezne foşnise peste picioarele goale. Probabil şi sandalele, devenite papuci, clămpăniră sub tălpile transpirate. Îl văzusem ridicând cu greutate pleoapele încreţite cu genele mici, albe. Sprâncenele i se subţiară mult, aproape că nu se mai vedeau pe fruntea mare, bombată. Obrajii supţi se mişcară uşor de parcă gura nu putea să mai articuleze vreun cuvânt. Nasul acvilin se subţiase şi el. Se sforţă să-mi spună ceva. Trase adânc aer în piept, ca un oftat. Un şuierat ieşi iute din gât însoţit de acel zâmbet cald pe care îl recunoscusem imediat.

– Bunicule, sunt aici! i-am spus, aşezându-mă la marginea patului, aplecându-mă peste el, îmbrăţişându-l.

Simţisem o durere sfâşietoare văzându-l atât de slăbit şi neputincios.

Ridică mâna scheletică, încet, arătându-mi biblioteca din faţa patului. Erau zeci de cărţi pe care le citise şi, deşi nu făcuse decât câteva clase primare, fusese un om bine informat. Îi spuneam în glumă: ”Dl. Enciclopedie”.

–Acolo, spuse încet, abia ieşindu-i cuvântul printre buze. Este un caiet. Adu-l aici!

L-am căutat cu privirea, părea ascuns cu grijă printre cărţile aşezate ordonat.

– Unde, bunicule? îl întrebasem, încercând să-i citesc din priviri locul unde ar fi vrut să caut.

– Pe ultimul raft, jos, în dreapta. Este un caiet, spuse cu greutate.

Mi-am îndoit spatele, am întins mâna cu degetele răsfirate, trecându-le peste cotoarele aranjate ca nişte soldaţi lipiţi unul de altul, urmărindu-i privirea.

– Aici sau aici, bunicule?

– Rece, rece, cald, continuă, abia mijindu-şi un zâmbet.

Aşa mă ajuta pe când eram de-o şchioapă să-mi găsesc jucăriile împrăştiate peste tot, prin curte, prin  grădină şi în casă. Le luam cu uşurinţă şi le adunam în cutia mare pitită după uşa de la verandă. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de păpuşile, trenuleţele şi cărţile de colorat primite în dar.

– Aici?

– Cald, cald, fierbinte, fierbinte, acolo!

Am atins cu palma colţul caietului îndoit într-un colţ, pătat de cerneală şi grăsime. Data din vremurile acelea uitate demult, întoarse din filele calendarului şi ale memoriei. L-am scos cu grijă dintre cele două cărţi care îl ţineau presat.

– Mai este unul, adăugă el arătând în cealaltă direcţie cu degetul subţire, noduros, tremurând în aer. Sus, în primul raft, sub actele alea. Ia-l de acolo!

Scotocisem cu interes printre actele mototolite. Mai era un caiet abia ţinându-şi filele în cotor, legat cu panglică. Copertele maronii cu o etichetă albă la mijloc pătată de cerneală, câteva litere ale unei fraze pe care nu le-am înţeles, un ”R”… un ”M” şi iar o pată neagră de cerneală, un nume scris caligrafic pus în dreapta jos: ”Marta”. Pe partea stângă fusese trecut anul 1916. Câteva bucăţi ale unei panglici albastre, o căciuliţă albă de copil din pânză aspră, câteva petale de trandafir presate se risipiră pe jos. Foile erau fragile, rupte şi îngălbenite. Prima pagină a jurnalului conţinea cuvinte scrise cu peniţa, înghesuite, mărunte, aplecate pe dreapta, dezvăluind scrisul unei femei. Răsfoisem iute câteva pagini renunţând repede.

– Vino! îmi spuse, invitându-mă să mă aşez lângă el. Mi le luă din mâini cu degetele tremurânde. Închise ochii, trase aer adânc în piept mirosind cu nesaţ, de parcă voia să adune în sufletul lui tot conţinutul cuvintelor adunate.

– Este al mamei mele, Marta, străbunica ta. Viaţa ei este cuprinsă în aceste două jurnale. Atât cât a putut să scrie în răstimpuri. Sunt din timpul Primului Război Mondial. Pe tata nu l-am cunoscut niciodată. Aflasem câte ceva despre el. Murise în 1917, la scurt timp după ce plecase pe front, la Mărăşeşti. A fost o victorie binemeritată a soldaţilor români. Cea mai mare bătălie ca amploare, după Verdun. Pe mama o pierdusem un timp.  Aceste file mi-au adus-o înapoi… în acea după-amiază de toamnă.

Din piept îi ieşi o horcăială apăsată, de parcă îl strivea. Ar fi vrut să-mi spună mai multe, buzele îi tremurau, o lacrimă se prelinse pe obrazul ca de ceară. Din ochii tulburi îmi trimise o dragoste care mă copleşise. Ştiam că mă iubise mai mult ca pe oricine în această viaţă.

– Ţi le dăruiesc, mi-a spus, întinzându-mi-le. Să nu le pierzi! După tine, sunt cea mai scumpă avere pe care am avut-o vreodată. Te voi proteja de acolo, de sus, de unde Dumnezeu îmi va permite să-ţi fiu ocrotitor.

Le-am luat ca pe nişte ofrande scumpe aşezându-le cu grijă în poală. Abia am apucat să îl mai îmbrăţişeze odată. Adormise.

Când am ieşit afară din casă, soarele se ascunse dincolo de orizont, pe partea cealalată, dincolo de casele ce păreau jucării lipite de cer lăsând întunericul să îi ia locul. Aşa a rămăs şi sufletul meu atunci, în acea zi de vară, la început de vacanţă. Vântul îmi răsfira firele rebele de păr ieşite din codiţe. M-am mişcat din acel loc abia după ce bezna umpluse fiecare ungher.

A doua zi m-am urcat în tren şi m-am întors acasă. De atunci vacanţele au fost reci, goale şi plictisitoare.

Am ascuns de privirile tuturor cele două jurnale în mica cutie de lemn a bunicului pe care o găsisem în acea zi lângă patul lui. Deşi acolo mai găsisem fotografii din tinereţea lui cu bunica, le-am lăsat pe jos, răsfirate. Am păstrat numai una cu imaginea lui.

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here