”Chemarea Orientului (1)” de Urfet Şachir

I. O lume uitată în timp

Zülüflü Zübeyde (Zübeyde cea buclată), Nazlı (mofturoasă) şi Pembegül (trandafir roz), zise, pe scurt, Bucălata, Sclifosita şi Roza (Zülüflü, Nazlı, Pembe), erau trei foste doamne de serai trecute de mult de tinereţe, de parcă doamna cu coasa le uitase pe pământ. Ȋncă erau dichisite şi rafinate în mişcări, anii de pe umerii lor nu lăsau să se întrevadă povara senectuţii. Adorau întâlnirile ca pe vremuri, când, stând în visare, lascive, pe sofale, sporovăiau verzi şi uscate: ce s-a mai întâmplat prin palat, cărei cadâne i s-au aprins călcâiele după care efendi***  sau cine a mai căzut victimă cui. Bătrâne şi singure, stăteau împreună într-o frumoasă căsuţă cu trei intrări, câte una pentru fiecare, cu o verandă cochetă în faţa căreia se întindea o grădiniţă cu flori aşezate în straturi de o cromatică desăvârşită, accentuând parcă verdele ierbii din jur, de la poale de deal. Ȋn zare, cam la două-trei sute de metri depărtare, lacul strălucea sub razele soarelui şi unduia singura barcă cu pânze pe catargul căreia încă flutura flamura otomană.

Când spui otomană, primul gând te duce, dincolo de puterea suverană, la vremuri, obiceiuri, tradiţii, port, arhitectură, toate artele. Pătrunzi cu mintea într-o lume rămasă de basm, dar cu puternice urme care confirmă trecerea ei pe aceste meleaguri pline de mister, aşteptând doar să fie descoperită. Cum erau femeile care trăiau în harem? Cum se îmbrăcau? Cum era traiul lor? Vorbind de o mare împărăţie, traiul în serai avea două feţe: una luminoasă, strălucitoare, plină de fast, farmec, poezie şi fantasme, iar cealaltă, parcă prinsă în ghearele unei nopţi întunecate, în care şi luna se temea să apară. Pe cât de mult străluceau podoabele şi hainele, pe cât de dulci erau trăirile, pe atât de mare era pericolul care pândea după fiecare colţ, acolo unde nici nu te aşteptai. De aici, şi multe proverbe şi zicători, muzică şi poezie. Se comunica, îndeosebi, prin intermediul versurilor cântate, mani-ul*) fiind la mare modă, neexistând altă cale mai sigură pentru transmiterea mesajelor către destinatar.

Ce ruinată cişmea!
De băut, cană nu are.
Mi-e ruină inima,         
Nu-i meşter ca s-o repare.
Ȋn lumea asta muritoare
Capăt are, mijloc n-are.

Fă-ţi ziua, ziuă! Ce însemna asta? Las-o moale, nu te sinchisi, gustă delicateţele şi apreciază-ţi zilele din serai, umbra morţii stă în ceafă. Mănâncă baclavaua cu fistic, bea şerbet osman, ia din viaţă cât poţi. Fiindcă, după aceea, nu mai este. Eşti omul unei lumi diferite, seraiul este paradisul pe care ţi l-ai făurit în mintea ta liberă, când te simţi ca într-o închisoare, un univers în care trăirile sunt ca zilele festive şi toate simţurile dau năvală, iar chipurile şi trupurile sunt de o frumuseţe nespusă.

Cadânele noastre pensionate veneau din această lume mirifică şi-şi continuau trăirile, acum, pe o scenă de teatru. Eu eram fascinată şi credeam în poveşti. Asta credeam eu că sunt, având în vedere că eram la vârsta poveştilor şi a întrebărilor de tip de ce?.

Schimbările politice au fost dure pentru ele, obişnuite fiind cu vechea orânduire, noile reguli instituite odată cu modernizarea ţării nu se pliau pe tabieturile şi gândirea lor. Ele însă îşi făuriseră vechea lor lume în noul cămin ferit, spre norocul lor, de priviri curioase. Aici dădeau strălucire zilelor şi nopţilor cenuşii, se rupeau de tot ce era în jurul lor. Am avut şansa să gust puţin din magicul univers, fiind însă la o vârstă fragedă, multe lucruri nu le înţelegeam. Nu pricepeam de ce, de exemplu, mama îmi impunea anumite restricţii, mă însărcina cu treburi domestice, meşteşugul ţesăturilor sau croşetat, unde ea era maestră, bunele maniere, cum să-mi iasă cafeaua perfectă şi arta servirii ei, ca, mai târziu, tânără domnişoară fiind, să nu o fac cumva de râs, să fiu mândria casei. Tinerele domnişoare erau obligate să servească musafirii şi totul trebuia să fie impecabil, iar noi aveam, slavă Domnului, musafiri cu duiumul, încât noi, fetele, ne denumisem casa ”haltă pentru toţi trecătorii”, deşi era mai mult ca un han, căci poposeau unii, chiar şi străini de familie, fără nicio legătură de rudenie, doar cunoscuţi ai părinţilor, că aşa rămăsese obiceiul din vremea străbunicului care chiar avusese un han construit special pentru călători şi un grajd pentru cai. Vremurile se schimbaseră, toată viaţa dinainte era acum o legendă de povestit copiilor la ora de culcare, ori amintiri, dar nu şi traiul nostru, stima şi respectul din timpuri rămase acum în istorie. Doamnele noastre erau relicve ale trecutului, dar atât de prezente! Le priveam cu admiraţie. Mă vedeam plimbându-mă agale prin grădina seraiului, printre florile cu un parfum îmbătător şi albii porumbei zburând în jurul meu. Simţeam în nări acel parfum, iar sub pleoape vizualizam o viaţă de prinţesă cu fiecare cuvânt al celor trei fantastice doamne, pe care îl sorbeam aproape înainte să fie rostit. Mă întâlnisem cu un cuvânt, cu o voce venită din haremul uitat în timp, dintr-o lume îndepărtată. O lume miraculoasă.

II. Suflul libertăţii 

Am fugit din Istanbul, am ajuns la Marea Neagră;
Am dus un dor greu, leacul nu i l-am găsit. Ca un hançer**)
Mi-a rămas iubirea-n piept, prietenă beteagă.
Tu ai plecat la război. Acum ne desparte un mausoleu sub cer.
Ce rea e mobilizarea, absolutismul!
Cui îi foloseşte eroismul?

– Eiii, Makbule, prietenă dragă! Pe unde oi mai fi tu, cu guriţa-ţi de aur, să-mi mai ghiceşti în palme sau în cafea, ori să-mi dai în bobi? se tânguia în hamam Bucălata, fredonând cu vocea-i de ciocârlie un cântec de dor după iubitul rămas pe câmpul de bătălie, străpuns de un hanger, pe care l-a compus cu lacrimi şiroind pe pieptu-i învolburat în amintirea lui. Se duse tânăr, până să guste dragostea frumoasei sale cârlionţate pe care o lăsă tânjind după el.

–  Cine ştie, soro? Vremurile astea vitrege ne-au spulberat, ca pe frunze, toamna, care încotro. O, Doamne! Ce vremuri, ce trăiri! Frumoasă Bucălată, chipul tău alb de cleştar şi gropiţele din obraji încă mai surâd când cânţi printre lacrimi şi amintiri. Uite, m-ai înduioşat şi pe mine! se tângui Sclifosita.

– Eiii, scumpă Sclifosită, cu cât sunt mai frumoase, cu atât de dureroase amintirile! Dar mă gândesc cât de singur trebuie să se simtă omul fără amintiri! O mai ştii pe Nazende, cea care nu a avut niciun iubit? Cum îşi mai descânta dorul imaginar:

Nu pot să pun geană pe geană, gându-mi să-l alin,
Ȋn ochii mei plânşi, iubitu-mi sălăşluieşte.
Ȋn miezul nopţii adânci, pot doar ca să suspin
Şi să privesc cum cerul deasupra-mi se-nvârteşte.

– O nefericită sensibilă! Era prea retrasă. Păcat de frumuseţea ei! zise Bucălata, întinzându-se pe set***). Da, era o companie foarte plăcută şi o fire visătoare, completă simandicoasa Nazlı, descendentă a unei familii de nobili. Tatăl ei fusese un bey***) apreciat la Curtea Imperială, aşa că, mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în saloanele şi haremul imperial, bucurându-se de toată strălucirea palatului şi de o educaţie aleasă. Mofturoasă din fire, parcă numele îi fusese predestinat, cu atât mai mult acum, când i se schimbase parcă brusc viaţa şi nu se mai putea bucura de fastul din serai, unde i se făceau toate poftele. Desigur, toate aveau un preţ, al libertăţii, dar se obişnuise să trăiască în colivia de aur, fie acasă, fie la serai. Deşi la serai îngrădirea era mai mare şi paznici la fiece pas, viaţa aici era mai palpitantă în mijlocul acelei lumi plină de mistere şi enigme ascunse sub văl, dar care se citeau în ochii fiecărui locuitor al somptuosului palat. Paznicii, denumiţi hadîm sau fameni, erau nişte eunuci negri cu obligaţia de a păzi femeile din harem.

– Dar unde-i Roza noastră colilie? îi observă lipsa Bucălata. Tocmai atunci intră Roza cu tava mare de argint, încărcată cu lokum****), ciocolată cu cremă de banane, bomboane fine de ciocolată tăvălite în praf de scorţişoară şi cuişoare, acadele cu apă de trandafiri, câte un pahar cu apă şi ceşti de cafea. Bidonul de cafea din alamă, cu capac, era pus într-un suport, tot din alamă, plin cu jăratic, ca să ţină cafeaua caldă cât mai mult timp.

– Mmm! Ce arome îmbietoare! Roza… Roza… te-ai întrecut pe tine însăţi! se minună Bucălata, văzând-o pe Roza surâzătoare, cu veşnicii ei trandafiri în obrăjorii acum mai ofiliţi, dar încă vii. Timidă şi smerită, Roza se simţea foarte bine în compania celor două prietene ale ei, pe care le considera singura ei familie.

La cumpăna veacurilor, când haremurile au fost scoase în afara legii, iar vălurile şi turbanele au căzut, cele trei prietene s-au văzut la răscrucea drumurilor, ezitând în faţa libertăţii atât de dorite, dar erau atât de buimăcite, încât se simţeau ca într-o capcană, neştiind încotro s-o apuce. Cum nu venise nimeni după ele din familie sau rude apropiate, unii fiind răpuşi în războaie, alţii împrăştiaţi în lume, au hotărât să locuiască împreună într-un loc ales cu grijă. Aveau cu ce să se întreţină, averea strânsă la palat era îndeajuns de consistentă. Ȋn plus, Nazlı, avea renta de la conacul şi moşia rămase de la tatăl său pierit în slujba patriei. Pentru că era obişnuită cu prietenele ei de-o viaţă, iar la conac s-ar fi simţit singură, a decis să locuiască împreună cu ele în alt loc decât la conac, unde ar fi avut parte iar de paznici care le-ar fi stingherit. Suflul libertăţii pătrunse, încet-încet, şi în sufletul lor, aşa că doreau s-o guste în deplinătatea ei, fără ochi curioşi, întrebări sâcâitoare sau sfaturi inutile. Voiau să respire larg, în bătaia vântului descătuşării, în afara ferestrelor zăbrelite cu nestemate, dar tot zăbrele, atâtea zile câte mai aveau.

___________

*) mani (în literatura turcă) –  catren popular
**) hançer – pumnal mare încovoiat, hanger
***) set (regional, Dobrogea) – sedir, divan, canapea         
***) efendi, bey – domn, bei
****) lokum – rahat turcesc

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă 

Arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir