”Cine sunteți Dumneavoastră?” de Florentina Loredana Dalian

298
Rafael, ”Portret de tânără” (detaliu), 1515–1520
Rafael, ”Portret de tânără” (detaliu), 1515–1520, Muzeul de Arte Frumoase, Strasbourg

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roDacă cineva necunoscut v-ar opri pe stradă, punându-vă aparent banala întrebare ”Cine sunteți Dumneavoastră?”, ce ați răspunde? Și, mai ales, ce ați gândi? Mi s-a întâmplat o dată, cred că vara trecută, într-o duminică în care mă întorceam de la biserică, în clipa când mă pregăteam să intru în Magazinul ”Ialomița”. O doamnă mai în vârstă, care tocmai ieșise, mi-a aruncat o privire fugară, a trecut un pic de mine, după care m-a strigat: ”Doamnă, nu vă supărați!” M-am întors, crezând că are nevoie de vreo informație. S-a apropiat de mine și m-a surprins adresându-mi întrebarea pe care n-o mai primisem niciodată și în niciun caz nu mă așteptam s-o primesc așa, tam-nesam, pe stradă: ”Vă rog să mă scuzați, cine sunteți Dumneavoastră?” Ăsta da examen! ”Nu știu alții cum sunt”, dar eu, luată brusc și pe nepusă masă cu o astfel de întrebare, m-am blocat pur și simplu (Chiar așa, cine sunt?) și am dat răspunsul cel mai inteligent posibil: ”Nu știu…” Adevărul e că nu știam ce aș fi putut să-i răspund; evident, știam că mă cheamă așa și pe dincolo, că am o profesie, că locuiesc undeva… dar ce și mai ales de ce ar fi interesat-o pe acea femeie în legătură cu mine? Văzându-mă cam blocată, a ținut să-mi explice intervenția: ”Am vrut să vă spun cât de mult vă admir, nu v-am mai văzut niciodată, dar mi-ați atras în mod deosebit atenția…” (aici, mi-a înșirat câteva trăsături, toate la superlativ, pe care nu are rost să le enumăr). I-am mulțumit, cam jenată, ea mi-a urat să rămân mereu așa și ne-am despărțit. Nu i-am reținut chipul, astfel încât nu pot să spun dacă am mai întâlnit-o vreodată (probabil că nu). Știu doar că mi-a lăsat un zâmbet și o mare întrebare: ”Cine sunteți Dumneavoastră?”

Uitasem această întâmplare pe care am încadrat-o la categoria ”Fapt divers”, ori poate o azvârlisem numai în Recycle Bin-ul memoriei, de unde ar putea fi oricând activată, până astăzi când mi-am amintit-o, deoarece aceeași întrebare am simțit nevoia să o pun și eu cuiva, atâta doar că eu n-am avut curaj. La slujba de la biserică, am remarcat o domnișoară (ori tânără doamnă) care mi-a atras atenția într-un mod cu totul și cu totul aparte. Nu doar pentru că era frumoasă (frumusețea la tinere este un lucru obișnuit), de o desăvârșită cuviincioșenie, atât în ținută, cât și în comportament, atrăgând atenția fără a avea absolut nimic ostentativ, nici în bine, dar nici în rău (până la urmă, și asta e ceva obișnuit, mai ales în biserică). Dar domnișoara în cauză avea ceva ce n-am mai văzut la nimeni până acum: un zâmbet permanent afișat pe chip, dar care jumătate venea din interior, o sclipire în priviri, o radiație a întregii ființe – toate acestea vorbind despre o imensă bucurie pe care părea că o trăiește ca stare permanentă. Dar totul era absolut natural, nicio urmă de bucurie prefăcută, nimic din evlavia intenționat exagerată a unora (care, la drept vorbind, pe mine mă calcă pe nervi!). Părea oarecum ruptă de condițiile exterioare, ca și când ar fi fost doar cu sine și cu Dumnezeu, și totuși conectată la toate momentele Sfintei Liturghii, părând a fi cu adevărat în starea de rugăciune, de parcă nimic din exterior sau din interior nu ar fi putut-o sustrage acesteia. Mi-am putut da seama de toate acestea, întrucât am avut-o ”vecină”. Întorcându-se de la Altar, s-a oprit o clipă în dreptul meu, căutându-și din ochi un loc în care să stea și, când ni s-au încrucișat privirile, i-am făcut un semn ușor din cap către locul gol din dreapta mea. Mi-a mulțumit printr-un zâmbet larg, altfel decât cel discret pe care-l purta permanent pe chip. Nu obișnuiesc să trag cu ochiul, să mă zgâiesc la oameni, deranjându-i, dar mărturisesc că, de data aceasta, am fost prea intrigată ca să mă pot abține. Când și când, mai trăgeam cu coada ochiului, să văd dacă și-a schimbat expresia. Nici vorbă! A ”luminat” tot timpul, până când a dispărut pe ușa bisericii. La sfârșitul slujbei, stăteam la două strane diferență una de cealaltă. Am simțit nevoia să-i adresez un zâmbet, la care mi-a răspuns cu același zâmbet larg de mai înainte. Și întrebarea care mi-a stat pe limbă, dar pe care n-am avut curajul să o rostesc (din teama de a nu deranja) a fost cea pe care mi-o adresase mie cândva doamna în vârstă: ”Cine sunteți Dumneavoastră?” Zâmbetul acela și sclipirile din ochi o făceau atât de diferită de noi toți, majoritatea sobri, unii chiar bosumflați (ba chiar mă vedeam pe mine cu ochii minții, cum plecasem nițel capsată de-acasă), încât nu se putea să nu-ți pui întrebarea. Poate numai dacă aș fi fost pictor mi-aș fi învins reticența și aș fi abordat-o, căci un astfel de chip merită pictat. Ba încă sunt sigură că i-aș fi rupt toți dinții lui Leonardo Da Vinci și Giocondei sale.

Cel mai mult m-a tulburat întrebarea: de unde vine acea fericire, acea sublimă împăcare cu sine și cu ceilalți, acea radiație nemaipomenită a bucuriei că te afli acolo, atunci, stare către care toți tindem, dar atât de greu o dobândim, măcinați de grijile zilnice, de tot felul de fleacuri, chiar și atunci când intrăm în Sfânta Biserică? Și, mai ales, mi-am imaginat ce frumos ar arăta lumea dacă toți am avea astfel de chipuri, dacă ne-am zâmbi (sincer!) la tot pasul. Mi-am amintit cu mâhnire de oamenii triști ai acestui oraș, de chipurile posomorâte pe care le vezi pe stradă, prin piețe, la tarabe. Pentru prima dată, mi-am dorit să fiu asemeni cuiva; eu, care nici măcar în copilărie nu am avut prosteli de genul ”vreau să fiu ca nu știu care actriță” etc., întotdeauna mi-am dorit să fiu ca mine. Dar această domnișoară a clătinat în mine ceva. Mi-a lăsat un zâmbet și o întrebare: ”Cine sunteți Dumneavoastră?”

Slobozia, 14 iunie 2015

 Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here