”Circul” de Dorina Stoica

774
Circul proza de Dorina Stoica

proza-scurta-leviathan.ro-logoLocuința în casa naționalizată primită de părinții mutați de vreo doi, trei ani în oraș era pe strada Dumitrov la numărul 1. Aceasta făcea legătura între Bulevardul Republicii și strada Karl Marx, principalele străzi ale orașului de provincie. Curțile de pe acea stradă păstrau încă din frumusețea curților boierești prospere cu ceva timp în urmă, cu flori și copaci exotici, bănci așezate sub tufele minunate de iasomie, de liliac nemțesc și liliac bătut, ronduri de flori, tufe bogate de crini imperiali, alei pietruite. Vara, pe înserat regina nopții răspândea un parfum dumnezeiesc de nu-ți mai venea să intri în casă. Printre pietrele de râu care pavau curtea înflorea portulacul multicolor, astfel încât trebuia să călcăm cu mare atenție să nu-l strivim. Lângă gardul de la stradă erau doi arțari: unul avea frunze dantelate și albe cu firișoare subțiri verzi, iar celălalt avea frunzele roz cu firișoare albe. Numai în parc la Teatru mai puteai vedea astfel de copaci ornamentali aduși cine știe de prin ce țări exotice ca să înfrumusețeze orașul. Tot la stradă era un smochin neroditor, foarte bătrân, cocoșat, cu o formă ciudată.

Dorina Stoica
Dorina Stoica

Vechi dar încă arătoase, acele clădiri aveau un aer de epocă, ascunse vara sub opulența vegetației de ochii trecătorilor. În astfel de case au fost aduse de către partid familii cu mulți copii spre nemulțumirea, dar și revolta oprimată din teamă, a proprietarilor. Copiii gălăgioși, mulți, plini de energie tulburau liniștea acelor case ce fuseseră boierești, iar acum erau închiriate pe sume extrem de mici clasei muncitoare.

În spatele casei despre care vă povestesc se afla un teren viran al Școlii de Tractoriști unde făceau practică viitorii lucrători în agricultură, învățând să conducă mașinile agricole. O dată pe an acest teren găzduia Marele Circ din Moscova, eveniment de răsunet în rândul locuitorilor, dar mai ales al copiilor. În timpul șederii în oraș pe la circ se perinda toată lumea cu mic cu mare. Era aproape o rușine să nu fi mers măcar odată la spectacol. Biletele se vindeau ca pâinea caldă, iar seara o mare de oameni umplea până la refuz cortul uriaș, luminat puternic, de unde răzbătea o muzică asurzitoare dar foarte plăcută urechilor noastre de copii, dar și părinților dornici de distracții.

Circul venea la dată fixă, în fiecare an pe la începutul lunii august.

Anul acela (să fi fost prin 1958–1960), băieții lui tanti Dragomir (cea care îmi promitea că mă va lua de noră când va veni vremea) au adunat toți copiii de pe stradă sub tufele de liliac la o ședință excepțională. Ei ne-au propus construirea unui tunel pe sub gardul ce despărțea curtea de terenul unde trebuia să vină circul. În felul acesta puteam intra să vedem menajeria, puteam fi prezenți la toate reprezentațiile fără a ne ruga de părinți să ne dea bani de bilete.

Lucrarea se desfășura când toți adulții erau plecați de acasă iar Coana mare proprietăreasa dormea (cam asta făcea toată ziua).

Băieții săpau, iar noi, fetele, căram pământul undeva în spatele casei pentru a nu fi descoperiți. Prin rotație una dintre fete ”ținea de șase” ca să anunțe venirea vreunui adult. Locul unde săpau tunelul era în spatele unui chioșc dărăpănat, însă trebuia multă prudență astfel încât totul să rămână ultra-secret.

Cu o săptămână înainte de venirea circului lucrarea a fost încheiată și inaugurată cu trecerea pe rând prin tunel în hohote de râs și cântând ”Treceți batalioane române Carpații”. În fiecare zi ne strecuram în foișorul părăsit și de acolo prin tunel în curtea Școlii de Tractoriști. Eram cu toții extrem de fericiți și mândri de treaba bună pe care o făcusem.

Și iată că a sosit și circul mult-așteptat! Ne rugam nu cumva să plouă ca apa să umple tunelul și să ne strice distracția. Și anul acela nu a plouat cât a ținut circul.

În primele două zile am stat ascunși sub tribunele uriașe. Peste capetele noastre ploua cu felurite coji de semințe ori de alune, dar eram mândri de ispravă și extrem de fericiți. Părinții nu prea ne observau lipsa, cei mici fiind încredințati celor mari responsabilizați de cravata roșie de pionier purtată cu mândrie (nu numai la școală).

Într-una din zile am fost descoperiți de către un îngrijitor de la menajerie care nu știa să vorbească românește și după ce ne-a certat în limba sa, ne-a scos de sub tribune unul după altul. Am crezut că ne dă pe mâna miliției și era mare rușine mai ales pentru cei ce aveau cravată de pionier la gât. Eu, speriată, m-am pitit după un stâlp ca să nu mă vadă. Sora m-a strigat: ”Hai, vino și tu, Dora!”. Dar mie îmi era foarte frică și am început să plâng. Îngrijitorul, un rus tânăr și vânjos, m-a scos mai cu voie, mai fără voie afară. Între timp toți copiii dispăruseră prin tunelul secret. Tânărul m-a luat de mână și mă tot întreba pe limba lui pe unde am intrat, dar eu nu înțelegeam nimic și tremuram de frică. Văzându-mă așa de speriată, m-a dus la menajerie și mi-a arătat animalele dându-mi voie să le ofer ceva de mâncare. Asta m-a înveselit așa de tare încât mă făceam că nu aud strigătele surorilor.

În cele din urmă rusul și-a dat seama de unde vin strigătele și m-a dus la tunel. Atât de mult s-a amuzat de ingeniozitatea noastră încât ne striga în fiecare zi să venim la animale și ne dădea voie să stăm la spectacole chiar în primul rând iar odată m-a poftit în arenă. Câte zile a mai ținut circul, în fiecare zi se apropia de gard și striga nu prea tare, dar apăsat: ”Prikhodite ko mne, Tudora!”

 Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.