”Coliba din munți” de Urfet Şachir

806
Franz Bischoff (1864–1929), ”Muntele Santa Barbara”, seara
Franz Bischoff (1864–1929), ”Muntele Santa Barbara”, seara

proza scurta leviathan.ro logoI

Trofeul

În Munţii Sălbatici era o colibă construită din trunchiuri de copaci şi nuiele. Coliba avea o singură încăpere cu o uşă îngustă că abia puteai să intri pe ea şi-o ferestruică prin care abia pătrundea lumina zilei în încăpere; astfel că în colibă era veşnic întuneric.

Stăpânul colibei era un om cărunt, scund de statură; era un om singuratic, retras în coliba sa, în munţi, încă din anii tinereţii. Aproape că uitase de viaţa de la oraş şi, ori de câte ori se ducea după unele cumpărături, dorea să le termine de făcut cât mai repede, pentru a se întoarce înapoi la colibă. De aceea, se iscau mereu certuri, atunci cȃnd apărea el în oraş, întrucât nu putea să stea la coadă, la magazin, deoarece nu avea răbdare. În singurătatea din munţi se obişnuise să facă totul fără oprelişti, când avea chef şi-şi pierduse răbdarea, fiind chiar morocănos. Unchiul Stump, aşa se numea stăpânul colibei, se hrănea cu vânat; la magazin se ducea doar o dată pe an, pentru a-şi procura veşminte. Era un vânător iscusit, cunoştea mai multe metode de a prinde iepurii sau urşii în capcană.

Coliba era situată într-un afund de pădure, astfel că unchiul Stump putea să vâneze şi în apropiere de casă. Aici, în munţi şi în păduri, trăiau multe animale sălbatice, de aceea, munţii erau numiţi de călători Munţii Sălbatici.

Urfet Șachir
Urfet Șachir

În zilele de iarnă, aproape că nici nu puteai să străbaţi pădurea din cauza înfometatelor animale, lupii erau pretutindeni. Unchiul Stump se obişnuise cu sălbăticiunile. Când se afla în pragul vreunei primejdii, tovarăşul său de viaţă, Bobby, îl apăra de fioroasele animale ale junglei din munţi, cum îi mai plăcea să spună. Bobby era un câine-lup care îşi iubea mult stăpânul. Iubirea aceasta era reciprocă, stăpânul iubindu-şi la fel de mult câinele. Doar se bazau unul pe altul.

Zilele se scurgeau una după alta şi erau una ca alta; nu se producea nicio schimbare. O singură zi însă poate fi numită o zi deosebită de celelalte. În această zi, unchiul Stump porni, ca de obicei, la vânătoare. Se îndreptă acolo unde pădurea era mai deasă, căci acolo avea mai multe şanse la vânat, sperând chiar la un trofeu. În timp ce monta o capcană pentru iepuri, auzi un scâncet ca al unui copil. Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni. Îşi continuă lucrul, însă, după o clipă, auzi iar acelaşi scâncet. Atunci începu să caute prin împrejurimi și, în sfârşit, mare i-a fost mirarea când, într-un tufiş, dădu de un copil părăsit. Când îl văzu, nu mai ştiu ce să facă şi se scărpină în creştetul capului cu o mână, în cealaltă ţinându-şi pălăria. Controlă imediat regiunea, poate, poate va vedea pe cineva, probabil, pe cel care părăsise copilul sau pe mama copilului, însă, negăsind pe nimeni, se întoarse înapoi la copil.

După mai multe chibzuiri şi neştiind ce să facă, unchiul Stump luă copilul acasă la el, la colibă. Bobby, căruia prima dată i se păruse curios, se împrieteni repede cu copilul care începu să plângă de foame. Unchiul Stump făcu rost de puţin lapte de căprioară şi îi dădu copilului să mănânce aşa cum le dădea şi iezişorilor de căprioară. Copilul mâncă repede, cu poftă, apoi, după ce se sătură, căscă o dată şi adormi liniştit. Unchiul Stump îşi luă sticla de whisky şi pachetul de ţigări de foi şi se aşeză pe balansoarul său, în faţa copilului. Bobby se uita nedumerit când la copil, când la bătrânul Stump care, într-un balans, bea şi fuma liniştit. În încăpere liniştea domnea. Privind copilul, liniştea interioară a bătrânului Stump fu tulburată de o veche amintire. Gândindu-se la copil, îşi aduse aminte că şi el a avut soarta acestuia.

Îşi aminti spusele răposatului său tutore, care îl părăsise pentru o lume mai bună, când Stump nu împlinise nici vârsta de cinci ani. Deşi trecuseră ani întregi, bătrânul Stump îşi aducea perfect aminte.

– Te-am găsit într-un tufiş, în pădure, erai înfăşat doar într-o pătură murdară, iar la cap aveai o sticluţă cu lapte. Cineva te părăsise, probabil mama, căci n-am găsit pe nimeni în jur.

Tocmai când se afla în profunzimea gândurilor, Bobby lătră o dată scurt, dar deajuns cât să-i atragă atenţia. Atunci, şirul gândurilor se întrerupse, iar unchiul Stump nu mai ştiu de unde să reia. Se gândi atunci să crească el acest copilaş dăruit de cer, căci şi-aşa era singur. Era trofeul lui negândit şi nesperat, tovarăş pentru bătrâneţile lui. Singura lui bucurie va fi acest copil, iar Bobby îi va apăra pe amândoi de primejdii.

Coliba adăpostea acum un suflet în plus, unchiul Stump avea de întreţinut un suflet în plus. Se aşeză din nou în balansoar şi adormi. Bobby schelălăi încet şi adormi şi el. În munţi seara se lăsa din ce în ce mai mult, liniştea era acum pretutindeni. Doar ici, colo, păsările mari, de pradă, de noapte spărgeau liniştea din când în când.

Coliba rămase în întuneric, dar zorii veseliei o aşteptau.

II

Botezul

Zorile se revărsară boltite peste piscuri și doar roua se auzea cum picura pe frunzișul des al pădurii. Peste colibă lumina zorilor cădea în mănunchiuri printre frunzele copacilor, dar acolo era deja o altă lumină ce scosese din întuneric inima lui Stump. Era începutul unei noi zile, dar, mai ales, a unei noi vieți. Rămas singur pe lume, el a ales să trăiască în mijlocul pădurii, într-o colibă din munţi, la șase kilometri depărtare de oras, loc pe cât de mirific, pe atât de sălbatic, un loc care îl umplea de energie, după spusele sale. Acum avea motive să iasă mai des în oraș pentru a procura cele necesare micuțului și să comunice cu lumea. Știindu-l irascibil și nerăbdător, lumea se minună de schimbarea bruscă a bătrânului, întrebându-l din priviri cărui fapt se datora această schimbare a lui. Și mai mult s-a minunat văzându-i cumpărăturile: scutece de bebeluși, sticluțe cu biberoane, lapte și… alte cele…

– Heiii, bătrâne, care-i treaba? Ți-a fătat căprioara, ori… te-ai însurat și nu știm noi, ziseră câțiva mai ghiduși.

– Eee, și voi! Am găsit o comoară. O comoară vie… ce mi-a schimbat viața, zise el zâmbind și fluturându-și mâna.

Oamenii rămaseră înmărmuriți auzindu-l cum povestea înduioșat și lacrimi fine i se prelingeau din ochi. Aveau, parcă, în față un alt om, pe care nu-l cunoșteau, căci vedeau o altă față a bătrânului, necunoscută lor până atunci. Începând de atunci, bătrânul Stump deveni cel mai bun prieten al lor și toți săriră să-l ajute cu ceva. Cum poate schimba soarta unui om un grăunte de copilaș! Femeile nu mai pridideau cu sfaturile și chiar erau dornice să meargă la colibă în ajutor. Stump se bucura tare mult, căci cunoștințele sale despre bebeluși se reduceau doar la sticluța cu lapte. Curioase din fire, femeile îl întrebară de numele micuțului.

Bătrânul Stump nu se gândise până în acel moment că ar avea nevoie de un nume, să-i spună cumva copilului. Ajuns acasă, luă copilul și, cu Bobby după el, merse în vârful muntelui din apropiere. Privind cerul de pe piscul muntelui, zări infinitul albastru și curat ca lacrima și simti cum pășește, pentru o clipă, pe alte meleaguri, numai de Dumnezeu știute. Simțea că plutește și părea că cineva îi vorbește în șoaptă:

– Ai simțit vreodată că plutești de parcă pământul ar fi moale ca un nor? Atunci te-apucă amețeala, căci plutește adevărul în ochii și inima ta!

Deodată, îl străfulgeră ceva: adevărul! Da, asta era! Și ochii i se luminară. Adevărul lui era că pruncul îi picase din cer, mană cerească pentru singurătatea lui, darul lui neprețuit primit de la Domnul. În acel moment știu cum avea să-i spună copilului ce-i furase inima: Darius.

Luă copilul în palme, pe sub brațe și îl ridică în sus, spunându-i:

– Darius, dar de la Dumnezeu, te asemeni unei stele care răsare și luminează infinitul! Luminează, te rog, și bătrânețile mele! Amin! Acesta fu tot ritualul cu care îi puse numele copilașului.

III

John rătăcitorul

Ajuns acasă, unchiul Stump îl puse pe Darius, care adormise între timp, pe laviță și ieși după căprioare.

– Behehehe!

– Dragele moșului, veniți încoace! Azi vă așteaptă un festin, căci tare bucuros mai sunt! Inima mea cântă pentru prima oară, în viața mea nu am mai simțit ceva atât de frumos și cald care să mă înmoaie. E un sentiment atât de plăcut să te simți împlinit! Da, împlinit, acesta este cuvântul magic, căci așa mă simt eu acum. Și ușurat. În mod paradoxal, deși am o răspundere acum, nu mă simt deloc împovărat.

–Behehehe!!!

– Hahahahaha!!! râse cu poftă Stump! Și trase adânc aer în piept, să-și umple plămânii. Bobby se comporta și el ciudat. Alerga de colo, colo, sărea în sus, se rotea în jurul casei, nu avea astâmpăr.

– Bobby, Bobbyyyyy! striga bătrânul în zadar.

– Ham, ham, ham!!! …

– Ai chef de joacă! Aaa, dar parcă ești mai agitat azi. Ori… te-ncearcă bucuria și pe tine? Hahahaha!

Bucuria în pieptul lui Stump era nemăsurată, inima îi vibra și cȃnta, cum nu o mai făcuse niciodată. Era mai iubitor ca niciodată cu dragele sale căprițe, le lua în brațe și le mȃngȃia, le șoptea vorbe calde de iubire. Animalele simțeau și ele toată această revărsare de dragoste plină și îngerească și îi împărtășeau bătrȃnului trăirile acestuia; se putea spune că era un triunghi al iubirii neobișnuit.

– Hei, bătrȃne! auzi deodată că-l strigă cineva.

– Cine-i acolo? răspunse Stump, ridicȃndu-se din mijlocul staulului. Se uită nedumerit și privi cu atenție spre tȃnărul care se apropia de stȃnă. Ieși afară din staul și merse să vadă ce se întâmplă.

– Cine ești, tinere? Și care e treaba? întrebă Stump curios.

– Bună ziua, bătrȃne! Numele meu e John! John rătăcitorul.

– Bună să-ți fie inima! Heiii, rătăcitorule, care-i treaba? întrebă Stump deschizȃndu-și larg brațele și, ducȃndu-și mȃinile după ceafă, așteptă un răspuns de la interlocutorul său.

– Eu, euuuu… vezi dumneata… m-am rătăcit și, văzȃnd că iese fum din direcția asta, m-am îndreptat încoace șiii… iată-mă! zise tȃnărul cu brațele ușor deschise și ridicând din umeri.

– Dar încotro ți-era drumul de te-ai rătăcit? întrebă nedumerit bătrȃnul.

– Dacă îmi oferi ceva de băut și un loc de odihnă, îți voi povesti rătăcirea mea, zise tȃnărul pe un ton obosit și rugător.

Stump îl scrută cu privirea, îl măsură din cap pȃnă în picioare, apoi, neobservȃnd nimic dubios la tȃnăr, îl pofti să ia loc pe un scaun aflat în fața colibei.

După ce sorbi cu sete din paharul cu apă, Stump îi dădu și-o dușcă de whisky pe care o înghiți dintr-o suflare. Trăgȃnd aer în piept, începu să-și povestească rătăcirile. Bătrȃnul îl asculta în tăcere și simțea cum inima i se înmoaie pe măsură ce tȃnărul avansa în vorbă, nedȃndu-și seama că dezvăluia, de fapt, aspecte din propria sa viață. Dar, astfel, reuși să-l înduioșeze pe bătrȃnul Stump, fără să-și fi propus, cuvintele curgȃnd parcă singure și alunecau pe o pantă sensibilă la fel de ușor precum un fulg. Era ceva inexplicabil.

Dar cert era faptul că acum bătrȃnul Stump mai avea un tovarăș. Și încă unul de nădejde și nu se înșela. Rătăcirile tȃnărului luaseră sfȃrsit. Cel puțin, pentru moment. Mai trebuia să treacă proba timpului. John era un tȃnăr instruit, așa că nu-l speria nici proba timpului, nici neîndemȃnarea lui, căci era aplecat să învețe tot ce nu știa și trebuia să știe pentru a putea supraviețui în noul său habitat.

Louisa Davis Minot (1788–1858), ”Dimineață pe Muntele Blue Ridge”
Louisa Davis Minot (1788–1858), ”Dimineață pe Muntele Blue Ridge”

IV

Reculegerea

Soarele era sus de-o suliță, dar coliba era încolăcită în brațele liniștii. Nici vȃntul nu mai adia, să nu miște oblonul rămas deschis, de parcă ar fi vrut ca cei aflați în colibă să-și continue somnul în tihnă, căci îi apucaseră zorile tot trăncănind. Peste puțin timp însă, obișnuit să se scoale în zori, bătrȃnul nu mai avu somn și se ridică să pregătească micuțului cerealele cu lapte și micul dejun pentru toți. Se duse, mai întȃi, la animale, le dădu binețea de dimineață, le puse fȃnul în grătare și le duse apă în găleți. Între timp, se trezi și tȃnărul și-l întȃmpină pe Stump în ușa colibei.

– Bună dimineața! salută cuviincios tȃnărul.

– Bună dimineața, tinere! Eeei, cum ți-a fost somnul? Ai reușit să te odihnești puțin? Că ne-am cam lungit azi-noapte! zise Stump, zȃmbind.

– O, da! se-nveseli tȃnărul. Curios, dar chiar m-am odihnit, doar mahmureala ce mă mai încearcă. Și cum să nu-l încerce cȃnd toată noaptea au băut și s-au pierdut în povești de viață. Fiecare cu viața lui, dar parcă aceeași.

– Care-i planul pe ziua de azi? Ce-avem pe ordinea de zi? întrebă curios, dar și cam fără chef John, căci totuși capul încă îi atȃrna greu de la cheful de azi-noapte.

– Dacă te țin picioarele, urcăm pe munte, hăă, ce zici? îl încercă Stump, rȃzȃndu-și în barbă.

– Ăăăăă! se codi John, scărpinȃndu-se la ceafă și uitȃndu-se către munte ca la un uriaș gata să-l devoreze.

Bătrȃnul continua să rȃdă în timp ce-și sorbea liniștit cafeaua și trăgea tacticos din pipă.

– Hai, ia-ți cana de cafea și vino lȃngă mine, s-o savurăm în aerul răcoros al dimineții. Uite, am făcut și limonadă, e bună la mahmureală, murmură Stump ca pentru sine.

Stăteau tăcuți, unul lȃngă altul, fiecare plecat cu gȃndurile sale departe, pe alte meleaguri, numai de ei știute.

– Eeee, zise, la un moment dat, Stump, azi stăm pe lȃngă casă, ne învȃrtim pe aici; că parcă și el se simțea cam doborȃt.

– Darius ne va face să uităm de toate și vom petrece o zi pe cinste! E o minune de copil, o să vezi, zise Stump.

John simți o ușurare și se întinse relaxat pe iarba moale. Se simțea deja căldura soarelui care, între timp, urcase tot mai mult pe cer. Privea cerul senin, păsările care planau în căutare de hrană și asculta tumultul pădurii din apropiere. Asta este adevărata viață! gȃnguri în mintea lui, înmărmurit de frumusețea care îl înconjura și bucuros că și-a găsit, în sfȃrșit, locul și omul care să-l înțeleagă și îndrume. Pentru prima dată se simțea tare mulțumit. Și dorea să-l mulțumească și pe îndrumătorul său și gazda sa.

Văzȃndu-se deodată înconjurat de aceste ființe minunate, Stump se rupse și el de izolare, uită urȃciunile trecutului și puse bȃta pe amintirile care i-ar fi frȃnt noile aripi si i-ar fi zdrobit elanul pentru o nouă viață. Încheiase un capitol de viață și începea un altul nou, care se întrezărea mult mai luminos. Ba chiar se simțea iar tȃnăr. Cȃte ar mai face! Și are și motive acum. Destule.

Arhiva Proză scurtă

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here