Stau așa uneori și mă uit și în stânga și în dreapta și cuget la cum e făcută lumea asta și câtă vanitate cuprinde, că dacă mă gândesc bine, s-a format un cer de vanități, o altă boltă (nu cerească, Doamne Sfinte!), pe care găsim tot un fel de stele, cele pe care oamenii le-au așezat aici, pentru a se deosebi de ceilalți, adică de proști, obtuzi și, mai ales, netalentați. Pe cerul vanității curge cerneala (metaforic vorbind!) și dacă tu, cititorul, nu observi talentul fiecărui ”scriitor”, ci doar greșelile de ortografie, ortoepie, prozodie etc., ești considerat – pardon, am greșit! – ești desconsiderat, hulit, urât și considerat ori prost, ori îngâmfat, ori obtuz. E adevărat că românul s-a născut poet (nu am spus-o eu, ci am preluat-o din înțelepciunea poporului!), dar harul asta s-a întins peste tot, de parcă am fi fermecați, condamnați la poezie. Ei, nu-i chiar atât de rău, dacă cei care scriu (bravo lor!) ar scrie de drag și nu să demonstreze că alții sunt proști. E o competiție nenorocită, e o luptă crudă, e o neșansă, fiindcă pânda continuă nu e creatoare. Este (harul poeziei îl ai sau nu îl ai!) doar o formă de exprimare ”indirectă”, la ce faci, cum o mai duci, ce fac ceilalți și altele de același fel. Dacă cumva îți permiți să nu aplauzi, să nu lauzi, să nu dai like, riști (parcă plânge cineva!) să fii șters din listă, să ți se scoată vorbe că ești așa și pe dincolo, o persoană cu nasul pe sus când, în realitate, nu e nimic de capul tău.
La această concluzie am ajuns citind pe rețeaua de socializare părerile multora. Nu spun că unii nu au dreptate, nu spun că nu sunt foarte mulți oameni talentați, unii extraordinar de talentați, nu spun că fiecare om nu merită o șansă, dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu toți sunt poeți, dramaturgi, romancieri etc.! Unii scriu de plăcere, aceștia sunt oameni simpatici, fără ranchiună, alții scriu pur și simplu, ca un exercițiu zilnic al minții, fără să intre în cursa nebună a celebrității, postând pe pagina lor gândurile, în versuri sau proză. Oamenii aceștia nu pretind, nu deranjează pe nimeni și e o plăcere să-i descoperi. Dar mai sunt ceilalți, cei care se cred buricul pământului (unii dintre ei n-au nici măcar o carte scoasă cu banii din propriul buzunar!) și nu fac altceva decât să-i feștelească pe ceilalți, unii cu adevărat talentați, dar care nu au tupeul celor dintâi. În artă e ca și în politică. Fiecare e un fel de partid care dorește să fie în frunte, cum s-ar zice, să guverneze. Ceilalți sunt impostori, farsori, rău intenționați etc., fiindcă luptă să ia locul celorlalți. Acum eu nu zic că unii sunt îngeri sau alții draci, fiindcă într-un chip angelic poate să zacă micul drăcușor (nu e rău deloc, dacă e creativ!), iar într-un drac poți descoperi o inimă de înger. E legea firii care știe să le așeze de așa manieră încât să nu existe doar două nuanțe, ci milioane de nuanțe.
Spuneam că și creatorii sunt un fel de politicieni (nu toți, se înțelege!) adunați în grupuri, grupulețe, asociații, fundații etc., și fiecare adunare de acest fel aruncă cuvinte grele la adresa adversarilor lor în ale creației. Tot ca în politică! Acum, e șansa fiecăruia, dacă descoperă că e un om talentat (atât cât l-a înzestrat mama natură!), dar și în acest domeniu guvernat de muze, un om nu poate fi egal cu un om. Am mai spus-o și repet: numai timpul este marele judecător, fiindcă oamenii au slăbiciuni, firește, omenești, iar omul care judecă se gândește întâi la el și apoi la celălalt. Dar vanitatea? Este constructivă? Unii spun că ar fi, alții spun că e o boală, alții lipsă de generozitate, dar fiecare dintre cei care scriu ar trebui să se măsoare cu el însuși, nu cu ceilalți. Asta ar fi deosebirea dintre artă și politică, mai ales cea dâmbovițeană care seamănă foarte bine cu o poveste SF, însă una pe care n-o poți citi fără să te enervezi, fără să te gândești cu ce ai greșit pe lumea asta, de ai lăsat să crească atâtea buruieni, când tu, cetățeanul, ai crezut că ai plantat flori. Și unora și altora le dai votul tău. Politicienilor, pe promisiuni care nu se îndeplinesc decât printr-o minune, și mă gândesc la unele promisiuni, la una dintr-o mie, nu la tot ce promit acești ”creatori” de pânze de păianjen, care au devenit machiavelici (majoritatea!) fără să fi citit, zic și eu, ”Il Principe”. Creatorilor le dai votul citindu-i, apreciindu-i, susținându-le opera în fața multora care susțin la rându-le pe alții, și uite așa îți pierzi și bruma de vanitate (căci despre ea vorbeam!), dacă ai avut cumva! Dar până la urmă ce frumos e să fii condamnat la poezie, decât să fii condamnat la politică sălcie. Nu-i așa?
