”Consideraţii nepoetice” de Florentina Loredana Dalian

553
Carlo Dolci (25 mai 1616–17 ianuarie 1686), ”Cap de copil”
Carlo Dolci (25 mai 1616–17 ianuarie 1686), ”Cap de copil”

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roMă întreb uneori despre rosturile lumii. Mă rătăcesc în cuvinte, fără să aflu răspuns. Alteori îmi căşună că nu sunt din lumea aceasta. Eu sunt dintr-o lume a dreptăţii, a frumuseţii şi aspiraţiilor înalte. Picată într-o mocirlă de invidie, ranchiună, prostie şi fudulie. N-o spun cu îngâmfare, o spun cu tristeţe. Pentru că nu înţeleg. Aşa cum nu înţeleg perfidia. Ce simplu ar putea să fie totul!

Astăzi, mergând pe stradă, pe jos, o potaie mică, albă şi creaţă, semănând cu un căţeluş de jucărie, a zbughit-o de lângă stăpânu-său şi a simţit nevoia să mi se gudure la picioare. Iar eu am simţit nevoia s-o mângâi. Am schimbat câteva drăgălăşenii, după care fiecare şi-a văzut de drumul său, eu înspre casă, potăiţa urcată într-o maşină, nu înainte de a-mi mai arunca o privire. Nimic meschin în gestul animalului, hrănit, spălat, alintat (l-ai fi suspectat de vreun interes dacă ar fi fost maidanez şi dacă ai crede că şi câinii ştiu să se prefacă). Ce frumoasă declaraţie reciprocă de simpatie (aş zice prea mult de iubire)!

Dansatorii din Săveni mi-au cam pus nodul în gât. Nu doar pentru că erau copii frumuşei şi au dansat minunat. Ci pentru că m-au azvârlit în timpul copilăriei (al primei copilării petrecute în satul acela pe care, când l-am revăzut nişte ani în urmă, l-am găsit mai stingher, mai sărăcuţ, mai lipsit de strălucire). Am fost pentru câteva clipe în timpul acela – unic şi indescriptibil – în care totul pare neîntinat şi pur. În timpul când eram în stare să privesc o piatră ore în şir, aşteptând să se transforme într-un palat, ori când presăram seminţe de floarea-soarelui într-o găletuşă cu apă, convinsă că ele se vor transforma în copaci. Şi dacă asta nu se întâmpla, era numai pentru că eu nu văzusem, nu pentru că n-ar fi fost posibil să se întâmple. Palatele şi pădurile copilăriei sunt realităţi prin care ne mişcăm având convingerea existenţei lor.

Fetiţa frumoasă şi delicată mi-a amintit de mine mică (nici ea nu părea aparţinând locului care o găzduieşte). Şi de întrebarea fiului meu, când era la grădiniţă: ”Unde eram eu, când tu erai mică?” Răspunsul teribil de inteligent pe care l-au scremut bieţii mei neuroni ingineriţi a fost: ”Pe atunci, tu nu erai.” Răspuns care nu l-a mulţumit neam. Astfel că ne-am învârtit destul de mult în jurul paradoxului: ”Unde eram eu (fiul tău), când tu erai mică”. Până la urmă, m-a lămurit tot el, după mai multe încercări eşuate de-ale mele de a-l convinge că nu era: ”Cum, măi, să nu fiu? Eram!” ”Bine, atunci dacă insişti că erai, spune tu unde erai!”, i-am aruncat exasperată de insistenţe. Răspunsul a venit firesc de pe buzele lui: ”La Doamne Doamne!” În faţa copiilor, noi, adulţii, suntem cei mai mari idioţi. La Doamne Doamne. De-acolo venim şi acolo ne ducem. De-aceea, lumea ni se pare uneori străină, mânjită, meschină, spoită şi vulgară ca o cocotă ieftină. Care ne mai şi tentează uneori cu oferta ei, din care ne mai şi înfruptăm, unii mai discret, alţii cu lăcomie, până când ni se-apleacă.

Când simt nevoia unei guri de aer în suflet, îmi iau tălpăşiţa mental spre satul primei mele copilării. Şi ascult versurile lui Blaga: ”Uite, e seară,/ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi/ ca un miros de iarbă tăiată…”

Slobozia, 3 aprilie 2015

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian  

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.