Copilăria, metafora vieții (prefață la volumul „Lumea lui Licuță” de Lică Barbu)

852
Lică Barbu - Lumea lui Licuță

Motto: ,,Copilăria e inima tuturor vârstelor”. (Lucian Blaga)

Vorbind despre copilărie, Antoine de Saint-Exupéry îşi punea sieşi o întrebare, dar îşi dădea şi un răspuns: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” Fiecare dintre noi venim din propria noastră copilărie, cu visele, cu împlinirile şi neîmplinirile noastre şi, mai ales, cu poveştile noastre.

Prima noastră ţară e ţara copilăriei, e pământul pe care te-ai zămislit, e laptele mamei, e viaţa. Se spune, pe bună dreptate, că „aţa te trage spre locul naşterii”, oriunde te-ai afla pe acest pământ, pentru că lumea copilăriei e lumea mirării, e lumea fabuloasă a basmului, e, probabil, lumea lipsită de griji, sau aşa ar trebui să fie! Eu cred că singura perioadă de care ne aducem constant aminte este cea a copilăriei, fiindcă în ochii copilăriei se oglindeşte cerul, în ochii copilăriei lumea este cea mai frumoasă şi mai plină de mistere. Eşti copil, apoi adolescent, om tânăr, matur şi apoi bătrân. Este un cerc al vieţii, dar fiecare perioadă îşi are copilăria ei. Părinte fiind, te bucuri de minunea care te va însoţi toată viaţa şi care va rămâne copil cât timp vei fi pe acest pământ. Bunic fiind, retrăieşti lumea copilăriei tale, lumea copilăriei copilului tău, când viaţa era o fugă continuă, trăieşti şi retrăieşti odată cu puiul de om tot ceea ce nu ai reuşit să faci toată viaţa. Această nouă viaţă îţi oferă certitudine că rădăcinile tale nu vor pieri, că lumea ta cu visele ei din copilărie se va repeta, sigur, într-o altă identitate.

Revin asupra citatului lui Antoine de Saint-Exupéry: ,,De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.” De unde e Lică Barbu? Din copilăria lui, din țara lui de minuni și uimiri, din țara unde totul e posibil, din țara copilăriei de pe malul Dunării, din țara lui Tatalai, Parfeu, Zburlita, Burtă-n Spate, Tanti Raţa, Mortu, Ciocumic, Ciudata, Pestriţa, Albioara, Ciuta, Negresa, Caisatul, Mingiuţǎ, Prunăroiu, Barbony, Albăstriţa, Rozaliu, Iederiţa, Gălbioara, Salcâmosu, Cap Spart, Storel, Omul Elastic, Cerceluş etc. Într-o zi, Lică Barbu a plecat puțin din Țara Copilăriei, dar s-a întors spre a o povesti, căci povestea e calea de la copilărie la tumultul vieții, e sărbătoarea altui început, cum bine spune Lică sau Licuță, e adevărul existenței noastre: ,,Orice zi e o sărbătoare, un nou început de prins viaţa mai departe. Duminica e ziua în care m-am nǎscut. Duminica e ziua în care mă pierd în timpul timpului meu, e ziua în care soarele prieten îmi trimite o razǎ de bucurie cu zâmbete, e ziua gândurilor libere, e ziua când nu-mi pasǎ, e ziua când plutesc prin tot ce există, mǎ contopesc cu apa, cu aerul și pǎmântul. E ziua bucuriei de a trǎi. E ziua mea, na!”

A coborât încet pe ulița copilăriei, pentru a reaminti copiilor de ieri, dar și celor de azi, că doar personajele se schimbă, nu și jocul cu inocența lui, cu lumea lui fabuloasă. Bunicul-copil, autorul, a adus pe scena copilăriei personaje reale sau imaginate cu nume stranii desprinse parcă din adâncurile poveștilor. Ca să înțeleg mai bine Lumea lui Licuță, m-am tranformat într-un personaj – cum altfel aș putea alerga pe ulița copilăriei? – și așa am devenit Zburlita, prietena de joacă a năzdrăvanului Licuță. Ca să o recunoașteți, am să o povestesc, reluând amintirea despre ea:

,,Zburlita e orgolioasǎ şi nu mǎ recunoaşte de şef. A spus cǎ ea face ce vrea şi nu intrǎ în joc. Nu-i place sǎ fie condusǎ, nu se acomodează cu gaşca. Pufff!… Mofturi! Ce ştie ea?

Nu mǎ supǎr. Fetele asteaaa!…. mereu sunt confuze, nu ştiu ce vor.

Mǎ supǎr când o chem la joacǎ şi nu rǎspunde. Mǎ ignorǎ, cu toate cǎ stǎ pititǎ dupǎ gard şi mǎ lasǎ sǎ fierb. E şi asta un joc. Plec dezamǎgit şi sunt lovit de o pietricicǎ în spate… De unde?… Cine?… Şi apare Zburlita cu un fluturaş în căuşul palmelor. Fluturaşul e duminica mea. Cum de a ştiut?                                                                  

De obicei este nepieptanatǎ, şifonatǎ, murdară şi lipicioasă de la bomboanele cu fructe. Fundiţa din păr o are pusă şuie mereu. Chipul ei e icoana naivă a pictorilor amatori, dar e o icoană… şi la o icoană te închini cu gânduri de iubire pentru tine, pentru viaţa semenilor tăi, pentru binele Lumii, pentru jocul rămas în adâncimea timpului nostru de copii. D’aia îi spun Zburlita! E jocul zburdalnic al vieţi.”

Cu Licuță alături am colindat locurile copilăriei, am mers cu el pe stradă, că strada te face mare, am învațat jocul de-a vacanţa. Licuță sau Lică, unul dintre ei mărturisește și sunt nevoită, ca și dvs., cititorii, să îl credem pe cuvânt: ,,Când e varǎ, e vacanţǎ. Eu sunt mereu în vacanţă. Şi când mă joc de-a Serviciul, şi când mă joc de-a Prietenia, şi când mă joc de-a Dragostea, tot timpul.” Vă imaginați ce lucru important e jocul în viața noastră? Peste anotimpurile noastre, mereu revine cel de-al cincilea anotimp al lumii, copilăria cu jocul ei. Dacă nu ne-am juca serios de-a viața, am mai putea prelungi timpul și odată cu el și visul? Ce ar fi viața fără prietenie, fără dragoste, fără copilărie, fără viață? Ar fi, zic eu, ca dragostea fără primul sărut pe furate.

Așa cum spuneam, fascinante sunt personajele, cu numele lor ciudate, unele porecle, de! – „jocul de-a porecla”! –, Lică Barbu creând o impresionantă galerie de personaje cu nume compuse, precum Tatalai. El nu are vârstă precisă, este în egală măsură copil și adult, fiindcă nici jocul nu este apanajul unei singure vârste:

,,Tatalai este prietenul meu care are şase ani fǎrǎ un sfert. Aşa zice el şi îl cheamǎ Storel. Lui îi plac lǎmâile şi când avea trei ani şi un sfert i-a cerut tatălui sǎ-i dea lǎmâie: «Tatǎ, lai!» şi aşa i-a rǎmas numele. Nu ştiu de ce i-a plăcut acreala de mic, pentru că este un dulce de băiat. De fapt, mănâncă orice. Într-o zi a venit la joacă cu marmeladă pe faţă şi ne-a spus că a păpat marmeladă de cartofi cruzi… sau cu cartofi cruzi… sau cartofi cu marmeladă crudă, nu mai ştiu, dar am râs de ne-am tăvălit.”

Un alt prieten este Parfeu, un nume straniu, dar perfect compatibil cu lumea din care provine, fiindcă șatra este tărâmul în care jocul este un fel de vrajă sau, de ce nu, de vrăjeală. ,,Parfeu nu are poreclǎ. Aşa îl cheamǎ. Are şase ani de trei ani şi e cam tuciuriu. E puradel sadea. Toţi din şatra lui au nume ciudate: Europa, Salam, Parlament, Puştiu, Aprozar. Pe bune! Şi iar pe bune, pentru că este un ţigănuş cu suflet plin de bunătate. Sare iute în ajutorul celor care au nevoie şi nu cere nimic în schimb. Cum să nu-l iubesc!?”

Jocul de-a porecla îi dă copilului-adult șansa să recreeze personaje, ce printr-o trăsătură de condei rămân definitorii pentru o anume categorie de oameni. Amestecul de umor, de imaginație brodat pe o realitate, aduce pe scena vieții oameni precum Tanti Rața, personaj comic prin aspect și limbaj. Tanti Rața este genul de femeie cârcotașă, bolnavă de invidie, boală grea și nesuferită semnalată cu umor și precizie de Lică-Licuță:

,,Tanti Raţa, îi spun aşa pentru cǎ are o raţǎ plouată pe cap în loc de pǎr, se tot plânge pe la vecini cǎ are o boaaaalǎ pe cumnatǎ-sa… şi nu îi este ei clar cum de şi-a fǎcut beşniţa vilǎ din vândut ciorapi în piaţă pe o cutie de carton?

Mǎ întreb mereu cum se numeşte boala asta la Oameni Mari şi cine-i doctorul care vindecǎ boli d’astea? Şi ce-i aia beşniţǎ?”

Dar nu numai oamenii sunt prietenii lui Licuță, ci și animalele, păsările și chiar copacii, care primesc nume, poreclă, pentru că în cazul special al lui Lică Barbu, porecla e joacă dar și definiție apropiată de o realitate a sa, realitate inconfundabilă:

,,Inclusiv Caisatul, Mingiuţǎ şi Prunǎroiu. Adicǎ, cei trei pomi cu fructe din curte, cei mai dulci prieteni ai mei. Caisatul este un cais, normal, care face nişte caiseee, ca-n poze!… Le mǎnânc de verzi.

Mingiuţǎ e mǎrul de la poartǎ. Îi spun aşa pentru cǎ face nişte mingiuţe roşii de zici cǎ-s mere.

Iar Prunǎroiu este un prun crescut nitam-nisam, chiar la colţul casei şi face nişte goldane maaari… mari, mǎi Oameni Mari, zici cǎ-s pere negre, de aceea-i spun Prunǎroi. Dintr-o prunǎ mǎ satur şi eu şi Barbony, hai cu douǎ! Mai mult el. Eu mă uit cum mi le fură din mână.

Dacǎ vǎ mai spun şi de Albǎstriţa, de Rozaliu, de Iederiţa, de Gǎlbioara, de Salcâmosu… se terminǎ vara şi nu mai apuc sǎ vă povestesc despre toată lumea mea.”

lica barbu brailaPorecla în lumea lui Lică Barbu capătă valențe multiple, ea devenind nume propriu, marcând caracterele personajelor. Da, nume și caractere pentru o lume care a populat copilăria scriitorului. Umorul este o altă trăsătură a scrisului acestui brăilean care scrie povești cu har, prezentându-ne ca într-un teatru de păpuși și marionete, o lume care putea fi una obișnuită, dacă nu ar fi… „colorat-o” cu metafore. Totul capătă alte dimensiuni, alte valențe, apropieri și aprecieri copilărești-serioase, fiindcă ochiul copilului adaugă un plus de fantezie lumii înconjuratoare. Jocul fără jucării e aproape imposibil și în lumea fabuloasă a lui Licuță e loc de jucării, iar fluierul meșterit din lemn de cântec a căpătat dimensiuni neobișnuite în mâinile copilului ce redimensionează lumea lui: ,,Odată a făcut un fluier dintr-un băţ. Fluierul avea şase găuri, căci ştiu sǎ numǎr până la… până la… mult, nu mai ştiu numǎru’.

Dupǎ ce a terminat fluierul tata a suflat în el. Am crezut cǎ am cǎzut într-un râu cu frunze şi flori, iar o ninsoare de păpădii îmi gâdila suspinele. O boare gingaşă îmi mângâia obrǎjiorii venitǎ din aripile păsărilor câmpului de parcă mă chemau la prima mea lecţie de zbor. Tata a înţeles cǎ-mi place şi mi-a dăruit fluieraşul.”

Mama este permanența, un fel de icoană printre icoanele cu sfinți din biserica vârstei copilăriei, însă tata este prezența obligatorie, tata a rămas și după ce nu a mai fost, iar plecarea lui printre stele – fiind probabil o stea din copacul cu stele, zis Stelarul – e privită cu uimire, dar și cu un soi de înțelepciune copilărească, știind că tata a plecat acasă, acolo unde pleacă fiecare dintre noi. O pagină de o frumusețe tulburătoare, în care înțelepciunea îndepărtează teama, alungă spaimele, fiindcă Stelarul, copacul cu stele, este, de ce nu, copacul vieții: ,,Acesta se numeşte Stelarul. Este copacul care face stele. Iar acolo sus, în vârful copacului, este Acasǎ. De Acasǎ venim pe Pǎmânt, fiecare cu misiunea lui, cu treburile lui, cu iubirile şi înţelegerile lui… şi ne întoarcem Acasă. Dupǎ ce veghem o Vreme liniştiţi pe câte o stea pe cei dragi, ne întoarcem iar pe Pământ… şi tot aşa…

Uite, acolo e Carul Mare şi la o azvârliturǎ de meteorit e Carul Mic. Se spune cǎ…

Şi tata povestea, povestea, despre căpcăuni şi voinici ce se luptau pe bolta cerească, despre steluţe cu dor neîmplinit, despre…Şi am adormit în braţele lui.

Nu mult. Când m-am trezit Stelarul era la locul lui, Carul Mare la fel, licuricii mǎ mângâiau cu luminiţa lor, doar tata nu mai era.

S-o fi dus Acasă?”

Copilul, dacă nu-și trăiește copilăria, nu-i copil, aș spune, după ce m-am uimit de lumea copilului ce își trăiește copilăria, în spațiul mirific din care s-au hrănit Anton Bacalbaşa, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Mihail Sebastian și alții. Brăila, acest oraș cosmopolit, port la Dunăre, stă sub semnul tulburător al metaforei vieții tumultuoase, al visului unduit de apele fluviului. Lică Barbu poartă în el și cu el metafora copilăriei, a aventurii, a zborului spre alte dimensiuni în care se poate ascunde, să afle povești, sau să le continue pe cele știute. Revenind la Lumea lui Licuță, mai facem un pas prin viață, spre grădinița la care copilul, care gândea strada ca loc de joacă, se afla, nerăbdător să mai descifreze din tainele lumii. Ce putea răspunde el la o simplă întrebare a educatoarei, copilul pentru care iubirea cu întreaga ei inocență era o permanență a sufletului? Nu avusese vacanță fiindcă s-a îndrăgostit. El venea cu dragostea lui de oameni, de copaci, de flori, de păsări și de animale, cu dragostea de zbor peste această lume, în egală măsură reală și închipuită. Frumoasă lecție pentru Oamenii Mari, cărora li se adresează continuu, ca un avertisment spre a nu uita copilăria, cel mai frumos anotimp al vieții!

,,Tu, Licuţǎ, cum ai petrecut vacanţa? – m-a luat prin surprindere Doamna Înger.

– Eu?… eu… ăăăă… eu nu am avut timp sǎ-mi petrec vacanţa, pentru cǎ am fost îndrǎgostit.

S-a aşternut o linişteee, de se auzea doar ticǎitul ceasului de pe perete. Luluţa a scăpat păpuşica pe parchet cu un zgomot surd şi a leşinat.

– Şi în rest de a fi îndrăgostit, ce ai mai făcut? – insistă Doamna Înger.

– Am visat.

Doamna Înger a venit spre mine şi m-a sărutat pe frunte. Când a văzut că Zburlita mă ţinea de mânuţǎ, ne-a strâns la pieptul ei şi cu ochii umezi a rostit încet:

– Dragii mei!…

Doamna Înger este un copil.”

Cine este Lică Barbu de fapt? Este neliniștitul visător cu dor de copil, cu aripi imaginare, scriind și desenând, în egală măsură, viață. A scris de-a lungul vremii poezie, proză, teatru, a mai și urcat pe scenă, a pictat, dar acum a căpătat contururi precise în Lumea lui Licuță, oferind copiilor dar și adulților un volum autobiografic, întorcându-se de mână cu el însuși în fabuloasa lume a copilăriei!

În concluzie: ,,Licuţǎ e Licuţǎ. Punct!”.

Pușa Roth

Poveștile lui Licuță – Calul fermierului. Povestitor: Lică Barbu

Volumul „Lumea lui Licuță” de Licǎ Barbu, a fost lansat în data de 15 octombrie 2016 la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” din Brăila. Evenimentul a fost unul caritabil, având ca beneficiar Asociația Art-Terapie.CES.AU. unde oferă sprijin, prin cursuri şi terapii specializate, Rodica Neofit. Moderator – Camelia Popescu, bibliotecar. Au prezentat scriitorii Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Comentați via Facebook

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here