”Copilărie cu gust de chimen” de Ani Bradea

641
ierburi dulci pajisti amare ani bradea leviathan.ro
Chimen

logo rubrica ierburi dulci pajisti amare ani bradea leviathan. roOri de câte ori îmi aduc aminte de copilăria mea din Submarginea, memoria papilelor gustative se reactivează și simt, instantaneu și cât se poate de real, aroma puternică a chimenului. Ceaiul acesta parfumat mi-a înviorat multe dimineți, dar nu numai. Îmi amintesc cum veneam înghețată din zăpadă și Maica, după ce mă încălța cu niște botoșei călduroși din lână, împletiți de ea, îmi dădea să beau ceai fierbinte de chimen. Privind pe fereastra joasă din odaia ei, stând pe scaunul pentru care mă băteam, aproape, cu sora mea (era locul meu preferat de citit), iarna de afară îmi părea caldă, ca o ilustrată de Crăciun.

Când se tăia porcul, în ceaiul de chimen, preparat pentru cei mari, se adăugau două păhărele de pălincă. Licoarea îmbujora obrajii bărbaţilor adunaţi să biruiască animalul şi le dezlega limbile, motiv pentru care mama ne expedia de urgenţă în casă. Oricum nu puteam suporta momentul decât cu urechile astupate sub mormanul de perne din pat.

Ani Bradea
Ani Bradea

În anii aceia minunați, chimenul creștea din belşug în iarba din capătul livezii noastre. Vara, în iulie, când se coseau ierburile, chimenul tocmai ajungea la maturitate, devenind vizibil între celelalte plante prin corola roșiatică, semn al coacerii fructelor în formă de semilună, lungi de aproximativ 2 mm. Le mestecam între dinți, pentru a le încerca deplina maturizare, și gura se umplea de o aromă puternică, extrem de proaspătă și de plăcută. Îl adunam cu Maica în mănunchiuri mari, cât nu puteau cuprinde palmele mele. Ea lega apoi grămăjoarele cu panglici şi le împlânta în ţepuşele gardului. Rămâneau acolo până căpătau o culoare arămie. Atunci, Maica aşternea pe jos o pânză curată şi scutura buchetele să curgă seminţele din ele, sau le bătea uşor cu maiul (1). Seminţele alese şi vânturate le aşeza în cutii metalice cu înscrisuri ciudate pe care bunicul, pe vremuri, le adusese din drumurile sale de la Bucureşti, unde schimba ouăle, slănina afumată şi poamele uscate pe mătăsuri, mirodenii şi alte mărfuri exotice. Ceaiul din fructe de chimen era bun, zicea Maica, pentru a trata colicii intestinali ai copiilor nou-născuți și, în general, durerile de stomac. Dar noi nu-l beam de leac, era singurul ceai pe care-l agream toți din familie, în orice moment al zilei și cu orice prilej.chimen2

Erau pline ierburile atunci de chimen, pentru că nimeni nu folosea îngrășăminte chimice pe pajiști și nici ierbicide. Până prin anii ’90, îngrășămintele chimice și substanțele folosite pentru a distruge buruienile și dăunătorii nu erau cunoscute în Submarginea. Au apărut după aceea și, din păcate, au început să fie folosite tot mai mult. La început oamenii nu au realizat ce se întâmplă cu pajiștile lor, prea puțini sunt și azi interesați. În locul plantelor bine cunoscute, au apărut buruieni mutante, rezistente la tratamentele chimice, care au schimbat pentru totdeauna structura ierburilor. În Submarginea, plină odată de ierburi curate, nu mai există azi chimen. Terenurile au început să fie tratate chimic, iar flora spontană a fost înlocuită de plante necunoscute, unele cu tulpina lemnoasă, tot mai rezistente la atacurile tehnicii moderne.

Chimenul, Carum Carvi – cum este denumit în latină, este o plantă bianuală din familia Apiaceae, răspândită cu precădere în Europa și vestul Asiei, preferând solurile argiloase și uscate din zonele de deal. Foarte apreciată datorită fructelor, numite eronat semințe, planta este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Folosit atât ca adjuvant în mai multe boli, dar și ca ingredient în produsele industriei cosmetice, sau condiment, în special în bucătăria Europei Centrale și a Scandinaviei, chimenul este astăzi cultivat intensiv. Ce se cunoaște însă mai puțin despre miraculoasa plantă este faptul că varianta ei sălbatică, din flora spontană, este pe cale de dispariție.chimen1

Chimenul sălbatic este o plantă cunoscută pentru proprietățile ei curative, am putea spune dintotdeauna. Vechiul Testament face referire la chimen, în Isaia, capitolul 28: ”Cel ce ară pentru semănătură ară oare necontenit? Necontenit își brăzdează și își grăpează el pământul? Oare după ce a netezit fața pământului, nu aruncă el măzăriche și seamănă chimen? […] Dumnezeul lui l-a învățat să facă așa, El i-a dat aceste învățături.” Și nici religia islamică nu e străină de beneficiile chimenului. Se pare că profetul Mahomed ar fi spus: ”Utilizați sămânța de chimen negru în tratamentele voastre, pentru că este un tratament împotriva tuturor bolilor cu excepția otravei.” De asemenea, se spune că un terapeut grec al secolului I prescria tratament cu chimen pentru dureri de cap, sinuzită, viermi intestinali sau ca diuretic, iar Iulius Cezar a introdus chimenul în meniul de campanie, pentru a-i feri pe soldații săi de bolile infecțioase și ale stomacului.

Astăzi miraculoasele fructe de chimen se folosesc atât sub formă de ceaiuri pentru calmarea durerilor de stomac, a colicilor la copiii nou-născuți, adăugate în apa de baie a acestora, pentru calmarea unor boli ale respirației, sau în tratamentul multor altor afecțiuni, cât și pentru a îmbogăți gustul unor preparate culinare. Francezii, de pildă, îl folosesc în rețetele secrete ale brânzei fermentate, ca un ajutor important la digestie. Din chimen se prepară băuturi (Kümmel în Germania, un lichior a cărui denumire se traduce prin chimen), este utilizat pentru aromatizarea produselor de patiserie, dar și în industria cosmetică, pentru tratarea unor afecțiuni ale pielii.

Din păcate acum nu se mai folosește, pentru ceaiuri și alte remedii, chimen sălbatic, puternic aromatizat, el fiind tot mai greu de găsit. Se cultivă chimen la scară industrială, dar pajiștile naturale, unde el creștea în mod spontan, sunt tot mai rare. Am tot căutat în ultima vreme planta de chimen în ierburile din satele unde ea creștea din abundență cu aproximativ treizeci de ani în urmă. Nu se mai găsește! Am întâlnit-o întâmplător în vara lui 2016, într-o stațiune din județul Bihor, Stâna de Vale. La o altitudine de 1100 m, în Munții Vlădeasa, am regăsit chimenul, care crește liber, curat și din abundență, întocmai ca în ierburile copilăriei mele. Emoționată, mi-am umplut iar brațele cu mănunchiuri roșietice, am strivit semințele aromate în dinți, și am înțeles atunci, ceea ce de altfel știam, că Submarginea e în mine!  


(1) Se folosea la spălatul hainelor, la râu. O bucată dreptunghiulară de lemn, cu ”coadă” (mâner), cu care se loveau zdravăn rufele pe o piatră.

Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.