Crăcănelul de ieri, de azi și de mâine

1265
cracanel i l caragiale text de pusa roth leviathan

Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent – pare îngăduitor faţă de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situaţii absurde, groteşti, demontând mecanismele sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată a marionetei.” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent).

„Gherea spune undeva că lui Caragiale îi era imposibil să conceapă o operă până ce nu știa exact numele tuturor personajelor. Aceasta o considera criticul, pe cât ne aducem aminte, ca o particularitate excepțională. Noi credem însă că nici un creator adevărat nu-și poate gândi opera dacă nu știe numele ființelor pe care le creează. Scriitorul care pune personajului un nume oarecare, la întâmplare, sau, în cazul cel mai bun, un X ori un nume provizor, cu gândul să găsească numele potrivit mai pe urmă, dă dovadă că nu vede personajul, că nu e creator și că face o simplă «compoziție» literară. Se zice că Balzac, când avea de scris un roman, cutreiera mai întâi străzile Parisului câteva zile, ca să se inspire de la firmele negustorilor. Pentru un creator, personajele sale există. Același Balzac vorbea despre eroii lui ca de niște cunoștințe din viața reală. Iar cunoscuții noștri au pentru noi o sumă de însușiri, din care una esențială e numele.” (Garabet Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, în Scriitori și curente).

cracanel personaj caragiale

După aceste avizate păreri susţinute de doi titani ai culturii româneşti, te întrebi ce-ai mai putea spune tu, omul românesc al mileniului trei, despre opera caragialiană şi, mai exact, despre personajul său, domnul Crăcănel? Ei bine, poţi să spui, trebuie să spui, că altfel s-ar putea ca Domnului Caragiale (mai prezent spiritual decât în epoca în care fiziceşte a fost prezent) să nu-i placă atitudinea ta miticească şi să-ţi trimită vreo zece Crăcănei la uşă să-ţi ceară perucile, chipurile uitate pe canapeaua ta. În aceste condiţiuni te gândeşti la faptul că genialul ploieştean a creat nume şi, deopotrivă, caractere. Domnul Caragiale spune „acest Crăcănel”, ceea ce înseamnă că omul despre care scrie este prototipul Crăcăneilor pe care i-a studiat. Crăcănelul de ieri este şi cel de mâine şi de poimâne, dar cu siguranţă cel de azi. Crăcănel de astăzi se poate numi Ionescu, Vasilescu, Popescu etc., bibiloi desigur, cu sau fără beteşug (că nu toţi au căzut de la mare înălţime!), îndrăgostit de o Liză care să-i scurteze zilele şi să-i golească buzunarele. Crăcănel se poate adapta oricărei epoci, dar şi oricărei situaţii.

Pușa Roth

Crăcănel

de I. L. Caragialecaragiale cu semnatura

Crăcănel era sentimental şi gelos ca un cotoi. În copilărie, pe când învăţa la şcoală, jucându-se o dată cu băieţii, a sărit de la o înălţime foarte mare, şi de atunci a rămas cu un beteşug, de care nu s-a mai putut meremetisi[1] şi pentru care era şi scutit de garda naţională.

Încolo, afară de asta, Crăcănel putea zice, era chiar un băiat foarte, n-avea nici un alt cusur, şi s-ar putea zice, era chiar un băiat foarte plăcut.

*

El s-a dus o dată să-şi afle viitorul la o cărturăreasă, care i-a prevestit cum că peirea capului lui are să-i vie de la o marşandă. Însă el, fiind sceptic, a râs de spusele cărturăresii, n-a luat în seamă fatala prevestire şi s-a amorezat lulea de Liza marşanda, pentru care a făcut sacrificii mari şi a căreia victimă a şi căzut sărmanul în floarea tinereţii.

*

Dânsul număra 49 de roze şi dânsa 21.

Gelozia ardea ficaţii lui Crăcănel, şi într-o zi i-a zis el Lizii: „Lizo, tu ai să-mi albeşti părul de tânăr!”

Aceasta nu se putea, pentru că dânsul purta perucă; dar când Crăcănel se afla în situaţii mari, îşi uita peruca, şi de câte ori şi-o uita şi era vremea igrasioasă, căpăta guturai.

*

Într-o dimineaţă, Crăcănel se sculă cu idei negre, cu presimţiri rele.

Se spălă, se îmbrăcă, îşi scoase scufia şi tocmai se-ncerca să-şi pue peruca, când se auziră trei ciocănituri la uşe.

Portarul otelului intră şi-i dete o scrisoare, spunându-i că o cucoană i-o lăsase de cu seară pentru d. Crăcănel.

*

Crăcănel luă scrisoarea cu mâna tremurândă… Slova Lizii… Ideile se întunecară şi mai mult, presimţirile deveniră sinistre şi mormântale. Curajul de a despecetlui scrisoarea îi lipsea. Un sfert de ceas, un sfert de veac, trecu, în timp ce Crăcănel era în prada celor mai grozave îndoielii.

*

În sfârşit după multă luptă sufletească, îşi recapătă curajul, deschise plicul şi, pentru nefericirea lui, citeşte:

„Bibiloiule,

Te las. Adio şi n-am cuvinte… De acuma n-ai să-ţi fie frică c-o să-ţi albească peruca aşa de tânăr.

Liza.”

*

Atunci Crăcănel s-a desperat aşa de grozav şi a mers cu despreţul vieţii până-ntr-atâta, încât, uitându-şi ca în toate situaţiile mari peruca, s-a dus de s-a înscris ca volintir în garda naţională, zicând în sine plin de adâncă blazare şi de nemărginit dezgust de ale lumii.

„ Ce-am avut şi ce-am pierdut!?”

*

În trei săptămâni, apilpisitul[2] Crăcănel a dovedit atâta bravură încât a căpătat trei decoraţii şi a ajuns căpitan.

Ar fi înaintat şi mai departe, dacă o moarte prematură nu-l smulgea de la cariera armelor. Cum şi de ce a murit?

Iată în scurtă vorbă descrierea tragicei morţi a acestui Crăcănel:

Într-o seară a postului curent, după ce a mâncat iahnie de caracatiţă, mâncarea lui favorită, s-a culcat asupra mistuirii, şi atât de mult s-a gândit la trădătoarea Liză, încât a doua zi l-au găsit ţeapăn în patul lui.

*

El a ştiut deci să moară precum trăise, ca un brav.

De aceea amicii lui, dezolaţi de această pierdere nereparabilă, au săpat pe mormântul lui în litere de aur următorul  epitaf:

Aici zace

CRĂCĂNEL

Căpitan în Garda civică,

VICTIMĂ A AMORULUI ȘI A BRAVURII SALE.

I se va ierta mult, căci a iubit mult!

Publicată în „Bobârnacul”, II, nr. 18, 13 martie 1879, p. 1 şi 4, nesemnată. Identificată de I. Cremer, Date noi despre începuturile publicistice și literare ale lui I. L. Caragiale, Extras din „Presa noastră”, nr. 1–2, 1964, p. 82–83 (Anexă).  Prefigurare a celebrului personaj din Dale carnavalului. Retipărită în I. L. Caragiale, Opere, vol. II, Proză literară. În periodice. Postume, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2011, p. 141.
———————
[1] Meremetisí, meremetisesc, vb. IV. Tranz. (Înv. și reg.) A repara; a reface: a restaura. ♦ (Fam.) A pune în ordine; a aranja, a dichisi. – Din ngr. emeremétisa (aor. lui meremetizo). (DEX)
[2] Apelpisít, -ă, apelpisiți, -te, adj., s. m. și f. (Înv.) (Om) deznădăjduit, desperat, exasperat, care nu se mai poate stăpâni. – Din apelpisi (înv. „a deznădăjdui” < ngr.)

 

revista bobarnacul cu text caragiale cracanel

„Bobârnacul”, foaie satirică și umoristică, anul II, nr. 18, 13 martie 1879. Pagina 1 și 4: Crăcănel. Paginile 2–3: caricatură – Caraghiozlâcuri politice. Minunile gimnasticei parlamentare: Noua Miss Wanda și noul Frankhoff, litografie de M. B. Saer, București. Sursa: Dacoromanica.ro.

Crăcănel, desen de W. Siegfried pentru D’ale carnavalului de I. L. Caragiale, regia: Sică cracanel de w siegfried montare sica alexandrescu 1951Alexandrescu, Teatrul Național din București, premiera: 25 aprilie 1951

Grafică de Costin Tuchilă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.