”Cuțitul” de Pușa Roth

426
pusa roth istorii si istorioare cutitul leviathan.ro

istorii și istorioare rubrica de pusa roth logo leviathan.roTreceam deunăzi pe lângă Dealul Filaret şi am trecut pe lângă staţia Cuţitul de Argint, dar şi pe lângă Biserica Cuţitul de Argint, cunoscută sub numele de Bărbătescu Nou şi m-am întrebat care o fi legătura între un lăcaş de cult ortodox şi cea mai veche unealtă din istoria omenirii? Nu am căutat răspuns la această întrebare, ci m-am gândit la vechimea de când lumea a cuţitului. Aşa sare omul de la o idee la alta, uneori cu folos, alteori de dragul de a mai face o repetiţie din istoria devenirii noastre.

istoria cutitului pusa rothStau şi mă întreb că dacă omul n-ar fi avut cuţit, din piatră, din bronz, din silex, din lemn, din oţel, ar mai fi fost ceea ce este astăzi? Cuţitul, doamnelor şi domnilor, reflectă cultura şi istoria unei ţări şi am putea da câteva exemple spre a ne convinge că e purul adevăr. Ca exemple pot fi cuţitele bolo, ideale pentru a se tăia trestia de zahăr şi a face drum în jungla din Filipine, macetele din America de Sud, ideale pentru a înainta prin jungla deasă, cuţitele nordice ce reflectă foarte bine condiţiile din nordul Europei, cu lama, în general, mai scurtă şi mâner din lemn pentru a putea fi folosit cu mănuşi etc. Aflăm din diverse istorii că în Evul Mediu, nobilii care organizau dineuri şi mese festive nu ofereau şi tacâmurile. Fiecare oaspete îşi aducea propriul cuţit, pe care îl folosea pentru a tăia mâncarea, folosit şi pe post de furculiţă, dar şi cu rol de scobitoare. Vă imaginaţi cum ar fi să mergeţi la petrecere cu cuţitul în buzunar, ca mai apoi să vă scobiţi cu el în dinţi? Acum, în mileniul trei pare o năzdrăvănie, însă atunci intra în firescul cotidian.

Ludovic al XIV-lea
Ludovic al XIV-lea

În anul 1669, regele Ludovic al XIV-lea*), Regele Soare, cel căruia îi datorăm sintagma ”Statul sunt eu!”, a hotărât că vârful ascuţit al cuţitelor este ilegal şi a dispus ca lamele să fie rotunjite la vârf. Motivul pentru care a luat această decizie cunoaşte mai multe versiuni: ori a vrut să reducă violenţa, ori a fost scârbit de obiceiul nobililor de a folosi cuţitul pe post de scobitoare, ori a realizat că împungerea mâncării cu cuţitul nu mai este necesară, odată cu răspândirea furculiţelor, acţiune încheiată după anul 1600.

Odată cu apariţia aparatelor de tăiat şi feliat, bătrânul şi mult prea utilul cuţit începe să-şi piardă utilitatea, mai ales în industria alimentară. Asta poate să fie doar o părere personală, că mai tot timpul am câte o mică ciupitură pe la mâini, evident, din pricina şmecherului cuţit pe care nu pot să-l stăpânesc niciodată.

Fiindcă vorbirăm de cuţit, aş vrea să vă reamintesc la final celebra poezie ”Rică” de Miron Radu Paraschivescu, aşa, de bon ton!

miron-radu-paraschivescu
Miron Radu Paraschivescu

Bate-un vânt pe ulicioară
peste inima amară,
bate-un vânt prin ţigănie
peste inima pustie,
vânt uşor de primăvară
cu parfum de domnişoară.
Treci vântule fără teamă
că nu te mai bagă-n seamă
nici-o pirandă-mpudrată
cu buzele de muşcată!
Poci, tu vântule, să treci,
că focul lor n-o să-l seci
şi nici lacrămile lor
după Rică din Obor!
Îl făceau toţi zurbagiu,
dar altul ca el nu ştiu:
ăl mai prima barbugiu,
cuţitar, caramangiu,
ca un fante de spatiu.
Că nu era nici o fată
de el neamurezată,
nici nevastă cu bărbat
să nu-l fi râvnit la pat.
Şi-avea ochii de migdale
de cătau la el cu jale,
şi-avea ghiersul cântător
de cătau la el cu dor,
Rică – fante de Obor.

Când trecea prin cartier,
avea pasul de boier,
legănat şi nepripit
unde se ştia iubit.

De se lăsa cu bătaie
(că avea duşmani o droaie!),
atunci o făcea de oaie,
că până să scoţi cuţitul,
el îţi şi lua piuitul.

N-avea pe lume păreche:
purta cercel la ureche
şi-avea degetu-nflorat
c-o piatră de matostat.

Noaptea, când venea matol,
zicea din gură, domol,
ca un vânt care se duce
în inimă, s-o usuce,
ca steaua tremurătoare
de clipeşte-n bolta mare.

Uite-l, ăsta era Rică:
el de nimeni n-avea frică,
de nimeni nu se ferea,
cât este lumea de rea!

Şi cum venea într-o seară
senină, de primăvară,
un ţigan mai mărunţel
se tot da pe lângă el:
– ”Dă, bă Rică, o ţigare!”
Când căta prin buzunare,
parşivul, cu mâna scurtă,
i-a băgat cuţitu-n burtă.
Rică s-a-ndoit niţel
da’ l-a muclit pe mişel
de-a sunat şi baba-n el.

Văicăreală mare-n stradă,
au dat toţi buluc, grămadă:
sângele-i curgea şiroi
ca apa dintr-un butoi.
Toată partea muierească
a sărit să-l oblojească,
dar el nu vroia deloc;
se ţinea doar de mijloc
şi şi-a pus o barză-n cioc,
a aprins-o şi-a zâmbit:

– ”Ce-o să mor dintr-un cuţit?”
Pân’ vin ăi de la Salvare,
mai poci să trag o ţigare!”
Aşa era Rică – tare.

Se cruceau ţiganii toţi,
(mardeiaşi, giolari şi hoţi)
şi ţigăncile-nlemnite
se tânguiau pe şoptite.
Aoleo, ce n-ar fi dat
să-l vază pe Rică lat;
dar el, drept ca pălimarul,
îşi ţinea doar brăcinarul
cu o mână, apăsat
şi umbla în lung şi-n lat
Rică – fante-njunghiat.

Ieşea luna dintr-un nor
roşie ca un bujor
şi bătea un vânt de seară
subţirel, pe ulicioară
ca un plânset în suspine.

Dar Salvarea nu mai vine…

Rică s-a lăsat pe vine
şi s-a-ntins pe îndelete
rezimat de un părete.

Craii toţi, de bucurie,
se făceau că îl îmbie:
– ”Spune bă, tot te mai doare?”
El tăcea cu ochii-n zare.
– ”Vrei Rică, să joci barbutu?”
Dar el tot făcea pe mutul.
Una, cum dădea să-l frece,
a ţipat – că era rece!
Şi când a sosit Salvarea
din el mai ardea… ţigarea.

Bate vânt, lacrimă pică
după inima voinică!
Plânge-l inimă amară
că s-a dus în primăvară
ca o apă d-a uşoară
şi ca fumul de ţigară!

Cântă-l ghiers şi du-l departe
pe Rică – fante de Moarte!


*) Ludovic al XIV-lea (5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye–1 septembrie 1715, Versailles), rege al Franței și al Navarei. A condus Franța vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron în 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa.

Vezi arhiva rubricii Istorii și istorioare de Pușa Roth

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...