”Dâmboviţa cea limpede în vechime” de Daniela Șontică

385
Daniela Șontică Dâmbovița, acuarelă de Amedeo Preziosi
Dâmbovița, acuarelă de Amedeo Preziosi

logo rubrica memor daniela sontica leviathan.roÎn multe cărţi de istorie a oraşului Bucureşti se vorbeşte despre râul Dâmboviţa, aşa cum era el în vechime. Nu mică ne este mirarea când aflăm despre limpezimea acestei ape, dar şi cât de bună de băut era în realitate, de unde şi vorba cântecului, ”Dâmboviţă, apă dulce,/Cin te bea nu se mai duce”.

Râul Dâmboviţa, cel mai adesea hulit în zilele noastre, era în trecut faimos pentru apa sa potabilă. Anton Maria del Chiaro, secretarul Domnitorului Sfânt Constantin Brâncoveanu, nota că Dâmboviţa avea ”ape dulci şi curate”.

Cheile Dâmboviței
Cheile Dâmboviței

Izvorât din Munţii Făgăraş, acest râu străbate până la întâlnirea cu Argeşul 250 de km, dintre care 22 pe teritoriul Capitalei. Intră în Bucureşti prin vest, la Grozăveşti-Ciurel.

Înainte de a fi fost sistematizată, Dâmboviţa avea la intarea în oraş o albie lată de mai bine de 1 km.

Acum câteva sute de ani, după cum scriu istoricii Ionescu-Gion, C. Giurescu şi Alexandru Predescu, apa curgea alene pe câmpia de la marginea cetăţii şi întâlnea în cale vastele moşii Cotroceni, Grozăveşti şi Lupeşti, iar apoi mahalalele Cărămidarii de Sus, Izvorul, Dudescului şi Tabacilor, unde s-au format mai târziu cartierele pe care le ştim astăzi: Cotroceni, Sfântul Elefterie, Izvor, Antim, Rahova, Radu Vodă.

Călătorii care ajungeau în Bucureşti dinspre Târgovişte erau nevoiţi să ocolească mult pentru a nu se afunda în smârcurile şi hăţişurile de pe maluri.

Pe malul drept al Dâmboviţei se afla desişul Codrilor Vlăsiei în care se construise Mănăstirea Cotroceni. Pe malul stâng, care era mai lin, se întindea o luncă mănoasă, în care locuitorii cultivau legume.

Dâmbovița în centrul Bucureștiului pe la 1855
Dâmbovița în centrul Bucureștiului pe la 1855

Pe cursul apei erau mai multe mori, stăvilare, zăgazuri, câte un pod din loc în loc şi tot felul de alte amenajări. Toate acestea şi multele meandre ale cursului făceau ca Dâmboviţa să ajungă deseori învolburată în Bucureşti şi să inunde uliţele şi casele din vecinătate.

După 4-5 zile, când râul se retrăgea în matca lui, ţiganii din mahalaua Caliţii ”intrau în pivniţele caselor boiereşti ca să prindă peştele ce nu plecase odată cu apele Dâmboviţei”, povesteşte Colonelul Popescu-Lumină în cartea ”Bucureştii din trecut şi de astăzi”. Şi tot el spune că primăvara şi toamna erau nişte inundaţii aşa de mari încât oamenii puteau umbla cu luntrea printre case în mahalele Grozăveşti, Gorganul şi Izvorul.

Cu mult înainte de formarea cartierului elitist de astăzi, Cotroceni, în zona în care se află acum Biserica ”Sfântul Elefterie” se afla un frumos ostrov al Dâmboviţei, a cărui umbră era căutată de boieri pe timp de vară.

Dâmboviţa din secolele trecute era mult mai mare decât este astăzi. S-a descoperit pe Dealul Mihai Vodă un cârlig de undiţă de 7,8 de cm, ceea ce poate sugera cât de mari erau peştii care se pescuiau în râu.

Carol Pop de Szathmari, Sacagiu, fotografie,1860–1870
Carol Pop de Szathmari, Sacagiu, fotografie,1860–1870

Constantin Bacalbaşa arăta în volumul ”Bucurescii de ieri” cum era râul în 1871: ”Dâmboviţa nu era nici canalizată, nici rectificată. Puţin adâncă, şerpuind într-o albie la nivelul stradei, fără cheiuri, cu poduri de lemn prost întreţinute, alergând în zigzaguri întortocheate, avea numeroase vaduri de unde sacagiii scoteau apă. Pe atunci, apa era dusă de sacagii, fie că o aduceau abonaţilor pe preţul mediu de 50 de bani sacaua, fie că o vindeau pe străzi, strigându-şi marfa, la fel ca toţi ceilalţi vânzători ambulanţi. Ori pe ce stradă locuiai, auzeai sacagiii strigând: «Apă! Apă! Haap!» Mai era obiceiul – o reminiscenţă a păgânismului – ca urmaşii unui mort să dea apă de pomană. Aceştia plăteau apa din saca şi obligau pe sacagiu să o împartă la lume. Şi atunci sacagiul pornea pe străzi strigând: «De pomană! Apă! Apă! Aaap!»”.  

București, Hala Unirii și Dâmbovița, 1910
București, Hala Unirii și Dâmbovița, 1910

Bucureştiul a fost inundat mult mai rar după amenajările făcute la cererea lui Alexandru Ioan Cuza. Inginerul Grigore Cerkez a construit la sfârșitul secolului al XIX-lea instalații moderne pentru alimentarea cu apă a orașului și 12 poduri peste râu. În perioada interbelică râul devenise foarte murdar și urât mirositor, iar edilii s-au gândit să acopere cu un planșeu de beton albia, lucru realizat parțial în 1934. O parte a debitului a fost preluată înainte de intrarea în Bucureşti de râul Ciorogârla. 

Lucrări pe râul Dâmbovița, în București, 1938
Lucrări pe râul Dâmbovița, în București, 1938

Cu cât Bucureştiul a devenit mai dens ca populație, cu atât Dâmboviţa a devenit mai tulbure și mai poluată, pierzând astfel calităţile ei mult lăudate în vechime.

Prin barajul de la Ciurel-Lacul Morii, edificat în anii ’80 ai veacului trecut, se asigură cea mai mare parte a cantității de apă a Capitalei, în urma operațiunilor de filtrare și purificare de la stația respectivă. De asemenea, lacul ajută la prevenirea inundațiilor. Tot în acei ani a existat ideea ca Bucureștiul să devină port la Dunăre prin realizarea unui canal ce urma să unească râurile Dâmbovița cu Argeș, iar apoi canalul și-ar fi continuat drumul spre Dunăre. A rămas, desigur, o idee. Între timp, oricât de blamat ar fi acest râu, uneori în contrast cu ”Ozana cea frumos curgătoare”, fără apa sa viața locuitorilor Bucureștiului ar fi mai complicată, dacă nu cumva imposibilă.

Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.