”De-acuma înainte,/N-a mai fi ninsoare…” – ”Baba Dochia”, trei legende românești

966
baba dochia de costin tuchila legende romanesti baba dochia costin tuchila

Sâmbătă, 4 martie 2017, la ora 9.00, la Radio România Cultural: Baba Dochia. Trei legende româneşti, scenariu radiofonic de Costin Tuchilă, rezultat în urma comparării mai multor legende românești și mai ales a variantelor acestora: Fata de împărat, Soacra și nora, Lâna albă. Regia artistică: Vasile Manta. În distribuţie: Delia Nartea, Adriana Trandafir, Gelu Niţu, Virginia Rogin, Ion Arcudeanu, Mihai Verbiţchi, Cosmin Şofron, Alexandru Georgescu, Andrei Barbu, Ion Siminie, Daniela Ioniţă. Muzică originală de Paul Urmuzescu. Producător: Irina Soare. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică şi muzicală: Mihnea Chelaru. Data difuzării în premieră: 6 martie 2005, ora 9.00, Radio România Actualităţi.

În iarna lui 2005, Redacția Teatru a Societății Române de Radiodifuziune a montat un spectacol radiofonic care are la bază un scenariu al subsemnatului dedicat legendelor legate de ”Zilele Babelor” și difuzat atunci pe spațiul tradițional al teatrului radiofonic pentru copii, de duminica dimineața. Intenția mea era de a-i familiariza, într-o formă cât mai atrăgătoare, pe tinerii ascultători, și nu numai pe ei, cu credințe desprinse din mitologia românească, acelea care dau o încărcătură specială primei decade a lunii martie. Ce și cât am reușit din punct de vedere artistic, nu eu sunt cel potrivit să spună. Ceea ce pot însă să apreciez este realizarea artistică: interpretarea excelentă a actorilor care m-au onorat, muzica lui Paul Urmuzescu, foarte sugestivă, nu ușor de interpretat de actrița care joacă cele trei roluri principale, Delia Nartea. Și, firește, regia artistică și montajul inspirat până la cel mai mic detaliu. (C.T.)

Baba Dochia. Trei legende românești de Costin Tuchilă – Fata de împărat (fragment), regia artistică: Vasile Manta. Interpretează: Delia Nartea (Dochia), Alexandru Georgescu (Dumnezeu), Andrei Barbu (Păstorul). Muzica originală: Paul Urmuzescu, 2005

Lâna de aur (fragment), regia artistică: Vasile Manta. Interpretează: Adriana Trandafir (Baba Dochia) și Delia Nartea (Nora). Muzica originală: Paul Urmuzescu, 2005

Fata de împărat (fragment)

DUMNEZEU (voce ciudată, de departe): Dochia! Dochia!
DOCHIA: Mi s-a părut? Cine mă strigă? A cui e vocea asta?
DUMNEZEU (acelaşi joc): Domnul e alături de tine, Dochia. Schimbă-ţi
veşmintele, să nu te cunoască nimeni şi fugi. Pune-ţi o furcă de tors în
brâu, ia turma de oi a tatălui tău şi fugi în munţi. Nimeni să nu bage de
seamă că eşti fata împăratului.
DOCHIA: Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai arătat calea. (După o pauză, cu ton
precipitat.) Trebuie să mă grăbesc… Furcă de tors? Unde să găsesc?
Dacă-i cer servitoarei, s-ar putea să dau de bănuit. Nu! A, mi-am
amintit, da, da! Poate că şi aici e mâna lui Dumnezeu. Doica mea torcea
în serile lungi de iarnă şi furca ei a rămas într-o ladă veche. Trebuie s-o
caut. (Caută, zgomote.) Asta e. Mâine în zori o să plec. Ce spunea
servitoarea? Vremea e înşelătoare în aceste zile de februarie. O să
îmbrac douăsprezece cojoace. Cu ele în spate nimeni n-o să ştie cine
sînt. O să prind momentul când straja aţipeşte, după cântatul cocoşilor şi
o să mă furişez pe poteca din spate.

Trecere muzicală.

DOCHIA: Dacă până acum nu s-a luat nimeni după mine înseamnă că am
scăpat. Planul meu a fost bun. (În plan îndepărtat, lătrat de câine şi
vocea Păstorului.)
PĂSTORUL (de departe, cu ecou): Hei, cine eşti? Cum ai ajuns în pustietatea
asta?
DOCHIA (încet): Numai de n-ar trimite câinii… Doamne, ce să-i răspund? Şi-a
dat seama că sub cojoacele astea se-ascunde un om. Altfel n-ar fi strigat.
PĂSTORUL (acelaşi joc): Nu-mi răspunzi? (Ecoul repetă.)
DOCHIA: Dacă strig, recunoaşte că-i o voce de femeie. Să-ncerc totuşi să-mi
schimb glasul. (Strigă, îngroşându-şi vocea.) Nu te teme, sînt un păstor
ca şi tine! Oile mele au coborât în vale!
PĂSTORUL (acelaşi joc): Umblă cu grijă! Vremea e înşelătoare. (Ecoul
repetă.)
DOCHIA: Înşelătoare? De ce li se pare înşelătoare? La fel îmi spunea şi
servitoarea, când m-a auzit cântând. N-are de ce să-mi fie teamă.
Domnul mi-a arătat calea şi toate semnele sînt de primăvară. Iarna nu
mai are putere şi, chiar dac-ar avea, n-am de ce să mă sperii. Am atâtea
cojoace iar furca de tors o să-mi poarte noroc. Dar ce vorbesc eu de
iarnă? Luna martie e aproape. E-adevărat că anul trecut pe vremea asta
era ger. Şi-n copilărie, îmi amintesc că erau zăpezi uriaşe. Mereu cei de
la curte mă vedeau cum înfrunt nămeţii. Cădeam, mă rostogoleam, dar
nici că-mi păsa… ”Ce vitează e fata împăratului nostru!”, ziceau ei.
Eram în stare să mă lupt cu troienele o zi întreagă… Uf, mi-e cald.
Razele soarelui au reuşit să pătrundă prin desişul pădurii. Se zăreşte o
poiană. O să mă odihnesc puţin când ajung acolo… Mă aşteaptă un urcuş
greu. N-am ajuns decât la poalele muntelui. Ce-ar fi să scot un cojoc?
(Zgomot.) Da, e mai bine aşa, mai bine…

Trecere muzicală.

Dacă m-ar fi văzut cineva, ce şi-ar fi închipuit?… Nu mai arăt a fată
de împărat. Singură în pustietatea asta, luptând cu muntele. Da… dar
crestele munţilor îmi par mai prietenoase decât castelul pe care l-am
părăsit. Au trecut… Chiar, câte zile au trecut de când am plecat? Zece…
Nu, unsprezece! Unsprezece, pentru că în fiecare zi am scos câte un
cojoc şi mai am unul. Unul singur, şi tot mi-e cald. Mai am puţin de
urcat şi o să ajung în vârf. Acolo mă pot odihni în voie. De-atâtea zile
n-am văzut urmă de om. Nu m-a urmărit nimeni. Cine spunea că munţii
sînt plini de primejdii? Astea sînt poveşti născocite de oameni din
frică… Eu n-am de ce să mă tem. E-atât de frumos aici, în munţi! Am
scăpat de toate grijile, nu mă mai pândeşte nimeni. Nu mai tremur la
gândul că voi fi măritată cu de-a sila. Împăratul cu războaiele lui,
curtenii aceia lipsiţi de orice credinţă, gata oricând să trădeze, au rămas
departe… Aici nu mă mai pândeşte nimeni. Iar când o să cred eu că e
bine, o să mă întorc printre oameni…

Trecere muzicală mixată cu cântecul Dochiei:

”De-acuma înainte,
N-a mai fi ninsoare,
Ci tot cald şi soare
Zile călduroase,
Plăcute, frumoase.”

Cântecul ăsta, pe care l-am auzit de mult, se potriveşte aşa de bine
acum… Parcă a fost inventat pentru mine. Astăzi am aruncat şi ultimul
cojoc. Aşa, în cămaşă, în sfârşit nu mai mi-e cald. N-am de ce să mă
tem. Aici, pe creasta muntelui, a dat colţul ierbii. În curând, pajiştea va
fi plină de flori. Gata, iarna nu mai are putere. (Strigă.) Hei, e adevărat?
(Ecoul răspunde: …Adevărat, adevărat!) Parcă a răspuns cineva.
(Râde.) Cine să răspundă în pustietatea asta! M-am speriat degeaba: era
ecoul. Ce zi o fi asta? (După o pauză.) Dacă socotesc bine, ar trebui să
fie prima zi a lui martie. Da, nu cred că mă-nşel. Prima zi a lui martie…
(Se stârneşte vântul.) Ce-i asta?Vântul s-a stârnit din senin. Doamne, ce
nori negri! Cerul s-a întunecat. Sînt nori de furtună. Şi plouă! Dar nu e
ploaie obişnuită, e-amestecată cu fulgi de zăpadă.

Efecte: vânt, furtună, care vor însoţi ultima parte a monologului. Atmosfera devine dramatică.

Am coborât puţin şi m-am ascuns sub un brad. În prima zi am crezut
că e o glumă, că ploaia asta îngheţată se va opri repede. Dar a început
să ningă de-a binelea. Vântul dacă a stat câteva ceasuri… Nu mai pot,
mi-e frig. (Tremură.) Ieri, pentru prima dată, m-am gândit să mă întorc.
N-o să pot rezista aşa, numai în cămaşă, zile întregi. Simt că îngheţ. Nu
mai pot… (Plânge.) Dar cum să mă întorc? Când m-am uitat în jos, de
aici, de pe creasta muntelui, mi-am dat seama că nu e cu putinţă.
Prăpastia pe care am văzut-o e uriaşă. Trebuie să fii pasăre ca să scapi
cu viaţă… (Devenind treptat furioasă.) Doamne, de ce mă pedepseşti?
Mi-ai arătat calea, la îndemnul tău am fugit. Cu ce ţi-am greşit?
Dumnezeule, de ce mă părăseşti? Am crezut că eşti cel mai bun şi mai
înţelept. Am crezut în tine! De ce ai dezlănţuit urgia, de ce eşti nedrept?
De ce, Doamne?… (Hohot de plâns.)

Furtuna continuă. Efecte care sugerează atmosfera fantastică.

DUMNEZEU: Eu te-am scăpat din mâna împăratului care vroia să te ia cu de-a
sila. Ţi-am arătat calea, Dochia. Iar tu, drept mulţumire, ridici acum
glasul împotriva mea. Pentru nesocotinţa ta, am să te pedepsesc, Dochia.
Am să te prefac într-o stâncă împreună cu oile tale. Stânca va rămâne
veşnic acolo, pe culmea muntelui şi îţi va purta numele, Dochia. Chipul
tău va fi de-acum de piatră, bătrân ca toate stâncile muntelui. Iar
oamenii vor numi cele douăsprezece zile ale lui martie, cu ploi şi
furtuni, Zilele Babei.

DOCHIA încheie cu un strigăt fantastic.

Muzică de final.

Costin Tuchilă

”Baba Dochia” de Costin Tuchilă

Multe dintre denumirile curente au la baza credinţe, superstiţii, legende pe care puţini le mai cunosc astăzi sau le cunosc vag. De câte ori, la început de martie, vremea devine capricioasă, cu ploi, lapoviţă sau chiar ninsori şi viscol, se spune că sunt ”Zilele Babelor” (sau ”ale Babei”); mai mult decât atât, se crede că, în funcţie de data naşterii, sufletul omului se recunoaşte după vremea din ziua respectivă, în primele nouă sau douăsprezece zile ale lui martie.

Spectacolul pe care Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să-l ascultaţi duminică, 6 martie 2005, la ora 9.00, la Radio România Actualităţi, în spaţiul destinat teatrului pentru copii, Baba Dochia. Trei legende româneşti de Costin Tuchilă, porneşte tocmai de la această străveche explicaţie fantastă a ”Zilelor Babei” (Babele, Zilele Babei, ale Babei Dochia sau ale Babei Marta, toate aceste denumiri circulând în folclor).

Din legendele şi variantele lor, autorul a ales trei: două din Bucovina şi ultima din Banat, cele mai expresive din punct de vedere literar şi dramatic. Una singură dintre aceste poveşti, care explică şi denumirea stâncii uriaşe din Ceahlău, Dochia, ar fi fost insuficientă pentru un scenariu de teatru. Aşa încât a rezultat un text care recompune şi interpretează dramatic trei legende româneşti izvorâte din aceeaşi idee, dar diferite sau relativ diferite ca localizare, timp, acţiune, rezolvarea acesteia fiind realizată prin monolog, singurul procedeu posibil în context. Dar un monolog, speră autorul, plin de conţinut teatral şi tensiune. Cele trei legende se intitulează Fata de împărat, Soacra şi nora, Lâna albă, în ele apărând simboluri care provin dintr-un fond ancestral, precreştin (furca de tors, fragii, lâna etc.).

Regizorul artistic Vasile Manta a alcătuit o distribuţie excelentă, conducând cu abilitate şi rafinament desfăşurarea teatral-radiofonică. În rolurile principale le veţi asculta pe Delia Nartea (Dochia din prima legenda, Nora din celelalte două) şi Adriana Trandafir (Baba Dochia din Soacra şi nora şi Lâna albă), realizând creaţii actoriceşti de excepţie, alături de Gelu Niţu, Virginia Rogin, Ion Arcudeanu, Mihai Verbiţchi, Cosmin Şofron, Alexandru Georgescu, Andrei Barbu, Ion Siminie, Daniela Ioniţă, Cătălin Rusu.

Muzica îi aparţine compozitorului Paul Urmuzescu, care a scris cântece foarte inspirate pe versuri populare, cu inflexiuni modale şi teme folosite în ilustraţie. Regia de studio, care sprijină substanţial acţiunea, este semnată de Janina Dicu, iar Mihnea Chelaru (regia tehnică şi muzicală) a creat o atmosferă plină de expresivitate şi plasticitate. Producătorul spectacolului: Irina Soare.

C. Eugen [Eugen Comarnescu], ”Cronica Română”, sâmbătă, 5 martie 2005

***

Trei legende într-un singur spectacol

Despre legenda Dochiei s-au grăit şi scris multe. Dintre ”eroii” calendarului popular, Dochia rămâne unul dintre cele mai fabuloase personaje ale tradiţiei. De ce? Pentru că în aceasta, în fapt, sunt înscrise cele patru puncte esenţialmente cardinale ale existenţei umane. Dochia a fost cândva copil. S-a bucurat de tinereţe. A colindat maturitatea şi iat-o ajunsă la senectute, cu un bagaj de apucături ponosite care îi certifică apelativul de ”babă”. O ”babă” intrată în legendă, un personaj mitic care îşi trasează singur traiectoria. Dar despre Dochia nu se vorbeşte doar ca despre o baba nestăpânită care-şi leapădă cojoacele, ci şi despre o tânară şi neascultătoare fată de împărat.

De la o verigă a lanţului literaturii orale la personajul teatral nu a fost decât un pas. Scenarizarea radiofonică a trei dintre cele mai cunoscute variante ale legendei Dochiei, semnată de Costin Tuchilă, pe care Teatrul Naţional Radiofonic o propune copiilor, este remarcabilă nu numai prin felul în care sunt decriptate simbolurile, ci şi prin conturarea impecabilă a personajelor şi a conflictului dramatic.

Cele trei legende româneşti ale Dochiei propuse nu sunt clădite pe structurile unei simple dramatizări, ci ele dau consistenţă personajului pe care îl transformă şi într-o generoasă ofertă de interpretare pentru actriţele Delia Nartea (în rolurile Dochiei ca fată de împărat şi al norei) şi Adriana Trandafir (în rolul Babei Dochia).

Aşadar, copiilor le sunt propuse trei variante ale legendei. Prima, vehiculată pe plaiurile bucovinene mai cu seamă, este povestea Dochiei, fata de împărat care fuge cu oile în munţi, la îndemnul lui Dumnezeu, pe care-L roagă să o scape de măritişul cu împăratul care i-a învins tatăl. Fata împlineşte ascultarea faţă de Dumnezeu, se deghizează în păstor, ia un fuior şi turma tatălui şi urcă până pe creasta muntelui, amagită fiind de zilele care par a fi primăvăratice şi care o fac să-şi arunce în chip necugetat cele douăsprezece cojoace. Dar norii grei de iarnă se adună peste crestele munţilor, iar fata înfrigurată şi speriată îi strigă lui Dumnezeu cuvinte necuvenite, reproşându-I că a părăsit-o. Dumnezeu se mâniază pe ea pentru nesocotinţa de a-şi fi lepădat cojoacele şi pentru cutezanţa de a-I striga asemenea cuvinte, pedepsindu-o prin prefacerea ei şi a turmei în ”chipuri” de piatră. Actriţa Delia Nartea care dă viaţă personajului tinerei Dochia a simţit cu precizia unui acordor corzile pe care să ”apese” pentru a transforma o interpretare, care pentru unii putea părea facilă, într-una plină de substanţă, vivacitate şi candoare. Glasul lui Dumnezeu, care este personificat prin vocea inconfundabilă a actorului Alexandru Georgescu, sau împăratul care este „adus în scenă” prin vocea gravă a actorului Gelu Niţu sunt doar câteva dintre ”ingredientele” speciale pe care regizorul Vasile Manta le-a ales pentru a ”ridica” radiofonic acest scenariu.

Cea de-a doua variantă a legendei, Soacra şi nora, întâlnită tot în Bucovina, este formulată de Costin Tuchilă prin crearea cu ingeniozitate a unei tensiuni dramatice bazată pe replici suculente şi accente culese parcă direct dintr-o ”ogradă” a unui sat românesc. Glasul puternic, cu inflexiuni dramatice aproape voluptoase, al actriţei Adriana Trandafir, care o personifică în chip deplin pe Baba Dochia, soacra aprigă şi lacomă, a fost o alegere regizorală perfectă. Iar de această dată, Delia Nartea îşi clădeşte personajul norei asuprite prin etalarea unor calităţi interpretative axate pe tipicul teatrului dedicat copiilor. Din punct de vedere dramaturgic, ”proba fragilor” pe care Baba Dochia nu o trece este o reprezentare evidentă a metaforei opoziţiei timpului calendaristic, a anului vechi cu noul an, a iernii cu vara, a frigului cu căldura. Prin aceasta Baba Dochia devine personificarea anului vechi care se reînnoieşte atunci când trece de graniţa dintre iarnă şi primăvară.

Prin tradiţie, ”proba fragilor” este urmată sau precedată de ”proba lânii negre”. Ultima variantă a legendei care provine din zona Banatului este cea care aduce „la rampă” simbolul luminii şi al căldurii în contrapunct cu cel al întunericului şi frigului, personificat aici prin nemiloasa fire a Babei Dochia. Intitulată Lâna albă, această variantă este grăitoare prin simbolistica ei. Pornind de la coborârea lui Dumnezeu pe pământ, însoţit de Sfântul Petru, minunea albirii lânei care i-a adus atâta suferinţă norei chinuite, semnul florilor, urcuşul în munte, din nou lepădarea cojoacelor, dansul Babei Dochia pe ritmurile cântecului de fluier, glasul Primăverii, toate acestea sunt elemente de o bogăţie dramatugică aparte.

S-ar putea spune că legenda Dochiei este o legendă ”neagră”, în sensul în care aceasta se termină, indiferent de variantă, cu moartea personajului principal. Ba mai mult, în varianta banăţeană, alături de Dochia moare şi fiul ei, Dragomir. Cheia acestei legende ţine de fantastic. Or, într-o lume prin care circulă atât de multă literatură pentru copii care ţine de domeniul fantasticului, propunerea Teatrului Naţional Radiofonic este, aş putea spune în termeni actuali, ”up-to-date”. O legendă necesară în peisajul copilăriei, un scenariu dinamic, o distribuţie remarcabilă, o regie plină de originalitate. […].

Cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie

Revista Teatrală Radio, 7 martie 2014

Arhiva Nuntiatum

Arhiva Theatrum

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here