”Dolmabahçe Sarayi” de Florentina Loredana Dalian

195
palatul-dolmabahce-din-istanbul

proza-scurta-leviathan.ro-logoTristeţile şi bucuriile mării… Tristeţi şi bucurii. Cam asta întâlneai peste tot. Croaziera pe apele Bosforului nu-i dăduse prea mult timp de meditaţie. Briza uşoară şi soarele care i se băga în ochi o treziseră aproape complet. Trăsese un somn pe un fotoliu în holul hotelului. Ajunseseră prea devreme şi nu se eliberaseră toate camerele. Cine era să se sacrifice?

Florentina Loredana Dalian
Florentina Loredana Dalian

Grupul de bucureşteni avea o bolnavă printre ei, în fază terminală, nu se ştia cât mai are timp de tristeţi şi de bucurii. Plecase de-acasă poate gândind că îşi va păcăli moartea. Că n-are s-o caute fix în Turcia. Plecase poate şi ca să mai apuce să vadă ceva din lumea pe care urma să o părăsească nu peste mult timp. Ce ciudat! Cât de greu ne dezlipim de lumea asta, cât am vrea să o simţim de a noastră, cât ne-am dori s-o putem căra după noi prin buzunare! Ni se promite o lume mai bună şi credem în ea, dar tot ne pare rău după cea de aici. După munţi, după râuri, după roua dimineţii, după mare…

Cuplul de moldoveni era tot numai fiţe din cap până-n picioare. Un fel de-a zice cap! Cu o seară înainte făcuseră un circ monstruos întrucât erau nemulţumiţi de condiţiile de cazare. Îşi arătaseră indignarea cu zgomot, argumentând, gesticulând, agasând pe fiecare din cei prezenţi. Nimeni nu le prea dădea atenţie, toţi erau obosiţi şi nu voiau decât un pat să doarmă. Angela îi privea cu adâncă tristeţe. Le-ar fi spus că ea nu mai are pretenţii, că, în curând, locul ei de ”cazare” va fi unul mult mai puţin confortabil, întunecat şi umed. Când te gândeşti la asta, orice colibă din lut ţi se pare palat. Până la urmă, Sinan, ghidul, a fost nevoit să-i mute pe cei doi la alt hotel, să plătească diferenţa din banii lui. Dimineaţa următoare, când au ajuns în Istanbul, picase cerul pe el când a auzit că nu sunt toate camerele disponibile. O rugase pe Ruxandra: ”Ajutaţi-mă! Ştiu că sunteţi cu copilul şi aţi fi mult mai îndreptăţită să luaţi una din camere, dar ăştia or să mi se urce în cap, dacă şi de data asta le dau un motiv.” Nu fusese nicio problemă. Au dormit, şi ea şi copilul, fiecare pe câte un fotoliu. Dacă bunicul ei putuse să doarmă în tranşee, când avea noroc şi tăceau tunurile, ea de ce n-ar fi dormit într-un fotoliu elegant, din piele? Suntem atât de stupizi, uneori. Ne legăm de lucrurile exterioare în speranţa că ne vor face fericiţi. Şi pentru că tot nu suntem, dăm vina pe acestea.

François Léon Prieur-Bardin (1870–1939), Bosfor, 1901
François Léon Prieur-Bardin (1870–1939), Bosfor, 1901

Palatul Dolmabahçe îi tăiase respiraţia. Rar i se întâmplase să vadă atâta frumuseţe făcută de mâna omului! Poarta dinspre Bosfor era o dantelărie arhitectonică, toată clădirea, interiorul… unde curgea bogăţia de pe pereţi, dar totul cu un gust rafinat. Aproape nu-i venea să calce pe-acolo, se temea să nu atingă ceva, să nu strice. Câţi vor fi muncit, câţi vor fi sărăcit sau chiar îşi vor fi pierdut capetele pentru atâta frumuseţe? Dar oare, cei care trăiseră în ea se bucuraseră cu adevărat? Ori poate, ca şi cuplului de moldoveni, nimic nu le-ajungea, totul le puţea? Ruxandra se simţea recunoscătoare numai pentru că avusese ocazia să privească lucruri la care nici n-ar fi visat. Ce făcuse ea să merite asta, în afară de faptul că plătise câteva sute de euro pentru excursie? Dacă ar fi vizitat palatul în copilărie, şi-apoi cineva ar fi întrebat-o ce vrea să se facă atunci când va fi mare, ar fi răspuns: Sultan! Apoi, nu era numai frumuseţea. Era vorba şi de emoţia care te pătrunde în locuri istorice. În Sala Tronului fusese gata să-şi piardă cunoştinţa. De-aici, din locul acesta se va fi scris multă istorie, nu cu cerneală, cu sânge, se vor fi hotărât destine… Cât de mici suntem! Şi cât am vrea uneori să nu mai fim!

Palatul Dolmabahçe din Istanbul, interior
Palatul Dolmabahçe din Istanbul, interior

Kemal Ataturk fusese ultimul locatar. Din ce constatase, încă era foarte venerat de popor. Nu trăise mult, dar ceea ce făcuse îi asigurase recunoştinţa veşnică. Fotografia frumosului bărbat îi zâmbea de peste tot, fie din instituţii, de la tarabe, ori pur şi simplu din bodegi. Şi totuşi, Ruxandrei i se părea nedrept că palatul cu peste 200 de camere, de o frumuseţe incredibilă, care adăpostea valori imense fie şi numai în cristal, marmură, aur şi argint, era acum călcat în picioare de orice necioplit care avusese câteva sute de euro.

Se întreba dacă i-ar fi plăcut să locuiască aici. Sigur că i-ar fi plăcut. Ar fi fost fericită? Asta nu-i sigur. Se întreba şi cine vorbea acum prin ea, de îi venea să plângă fără să ştie de ce. Cine avea şi ce mesaj avea de transmis peste timp şi de ce o găsise tocmai pe ea drept medium? Fugise afară, când ghidul tocmai se lansase într-o explicaţie despre zona Haremului, lăsându-l cu explicaţia la jumătate, iar pe cei doi cârcotaşi analizând cu sârg o insesizabilă crăpătură în zid, întrebându-se cum pot unii să vadă dimineaţa soarele cum apune. Întrebându-se când mai fusese aici, la Dolmabahçe Sarayi (ce absurd!), cine fusese sau când mai visase atâta măreţie. Întrebându-se de ce frumuseţea uneori doare şi de ce viaţa aceasta atât de minunată te face uneori să plângi.

De sub dantelăria porţii, mângâie cu privirea apele albastre şi vălurite ale Bosforului şi puse răspunsul la toate aceste întrebări pe seama tristeţilor şi bucuriilor mării.

Arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here