”Educatorul, grădiniţa şi fetiţa” de Mirela Nicolae

1110
100 ani scoala nationala mirela nicolae

100 ani de scoala nationala logo rubrica mirela nicolae leviathan.roȊn perioada 1918–1940, învăţământul românesc a cunoscut vremuri de maximă dezvoltare. La două decenii de la debutul lor, reformele din domeniu iniţiate de Spiru Haret, au dat rezultate: s-au format profesori şi inspectori şcolari bine pregătiţi, politicieni devotaţi, administratori chibzuiţi care au adus un nou suflu în şcoală şi în dezvoltarea ţării.

Ȋn intervalul de timp menţionat mai sus, sistemul educaţional românesc a fost reorganizat pe baze unitare: o parte din legile sfârşitului de secol XIX au fost modificate; altele noi şi moderne au fost adoptate; a crescut spectaculos numărul de instituţii de învăţământ la sate şi oraşe; a scăzut analfabetismul tradiţional; a fost prelungită durata învăţământului obligatoriu.*)coperta-carte-ion-stanciu scoala si doctrinele pedagogice sec XX

Serialul săptămânal pe care vi-l propun spre lectură este un omagiu adus celor 100 de ani de educaţie naţonală şi făptuitorilor ei. El se bazează pe articole apărute în cel mai important cotidian interbelic, ”Universul”, pe prelegerile rostite la radioul public care au fost păstrate în compartimenul ”Arhive scrise”, pe cărţile de referinţă ale unor pedagogi de-atunci dar şi de-acum, pe amintirile mele de şcolariţă şi studentă în perioada comunistă, dar şi pe istorisirile auzite în copilăria şi tinereţea mea. Este un serial care-i omagiază pe educatorii care au construit şi consolidat România Mare şi pe cei care, în pofida condiţiilor politico-istorice grele (dictatura regală, regimurile legionar şi comunist, confunzia oportunistă), au încercat să menţină şcoala la standarde înalte.

București, anii 60–70. Sursa foto Muzeul de fotografie
București, anii ’60–’70. Sursa foto: Muzeul de fotografie

M-am îndrăgostit de şcoală datorită educatoarei mele pe care o chema Ligiana Hârtopanu. Se întâmpla la începutul anilor ’70 ai veacului trecut când şocul întâlnirii cu necunoscuta grădiniţă a fost înlocuit, imediat, de o faţă blândă şi zâmbitoare. Educatoarea mea a fost o persoană atât de specială încât şi acum, la patru decenii de la despărţire, îmi aduc aminte cu plăcere şi simt o mare emoţie când îi vizualizez imaginea: era un om corect dar tolerant, ştia o mulţime de jocuri pentru cei mici, organiza cu pasiune serbări şcolare, plimbări prin oraş şi vizionări de spectacole. Creştea singură o fetiţă, ceea ce în acei ani însemna un act de curaj social.

Grădiniţa pe care am urmat-o, cea a Radioteleviziunii Române, era una specială prin dotările şi deschiderea avute. Să mă explic: între 1972–1976, cât am fost preşcolar, partidul (PCR)**) făcea experimente în diverse domenii. Grădiniţa pe care o urmam avea un program prelungit, profesoară de limba franceză, microbuz şcolar care venea şi te lua de-acasă, te-aducea înapoi dacă era cazul. Clădirea instituţiei, situată pe str. Lemnea din Capitală, era o vilă naţionalizată. Azi, în ea funcţionează Consiliul Judeţean Ilfov şi, din păcate, este neîngrijită. În spatele clădirii erau o curte imensă şi o piscină în aer liber pe care copiii le puteau folosi vara.

”Minunea” acestei formule ”burgheze” de educaţie a mai durat până prin 1979–1980. Grădiniţa Radioteleviziunii Române nu era singura cu acest program. Existau grădinițe similar organizate şi în alte instituţii sau mari întreprinderi unde lucrau educatori de mare calitate profesională şi umană, mulţi dintre ei absolvenţi ai liceului pedagogic înainte sau imediat după război.

Presupun că dispariţia bruscă ori treptată a acestor grădiniţe a fost cauzată şi de fondurile insuficiente pe care le primea şcoala după ce statul luase numeroase împrumuturi pentru industrializarea ţarii. De altfel, în 1980, România va contracta noi împrumuturi pentru achitarea dobînzilor la creditele comerciale, ceea ce va duce, în câţiva ani, la colapsul economico-social pe care îl ştiţi şi l-aţi trăit unii dintre voi.***) O altă cauză a dispariţiei unui astfel de model educaţional ar putea fi ideologizarea dusă la extrem în ultima decadă a existenţei României ”socialiste”.

Constantin Rădulescu Motru
Constantin Rădulescu-Motru (15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți–6 martie, 1957, București)

V-am povestit toate acestea pentru că, patru decenii mai înainte ca eu şi mulţi alţi copii să păşim într-o instituţie şcolară, cunoscutul pedagog Constantin Rădulescu-Motru vorbea la radio despre educaţia educatorilor, cele mai importante fiinţe (după părinţi şi bunici) care contribuie la formarea personalităţii.

Iată ce rostea la microfon, în data de 2 feburarie 1935, ilustrul profesor:

”Profesia de educator, pe lângă multele cunoştinţe de specialitate, cere şi atâtea însuşiri personale, încât foarte rar poate să se considere în ea cineva perfect. Acela care este apoi perfect astăzi, nu mai este mâine, fiindcă ştiinţa educaţiei este continuu în creştere. Educator care să se poată dispensa de grija de a-şi spori propria sa tehnică profesională, prin urmare, nu există. Educatorul este un profesionist ursit să se perfecţioneze în meşteşugul său toată viaţa. Aşa sunt, de altiminteri şi medicul, şi avocatul, şi inginerul, şi… în sfârşit, toți profesioniştii de specialitate.

A vorbi, dar, de educaţia educatorilor din acest punct de vedere ar fi după vorba francezului: «enfoncer des portes ouvertes»****)… S-ar putea, cel mult, vorbi în mod ironic. Și acesta ar fi cazul căci am avea în vedere pe educatorii care nu se îngrijesc îndeajuns de perfecţionarea lor, aşa că le-am indica nevoia ca să-şi refacă educaţia. Educaţia educatorilor ar fi atunci ca o expresie de blam. [..].

Este o plângere pe care o auzim foarte des la învăţătorii din şcolile primare rurale. Ea ia forme variate, deşi în fond este una şi aceeaşi. Familia săteanului nu sprijină îndeajuns străduinţele învăţătorului. Învăţătorul nu gãseşte în familie, un colaborator conştient. Sunt învăţători chiar care pretind că familia săteanului strică aceea ce izbuteşte să săvârşească învăţătorul.”

Educatoarea mea de la grădiniţă, Ligiana Hârtopanu, era un astfel de specialist. Avea idei pe care le propunea superiorilor şi părinţilor. Sunt convinsă că a fost un câştig pentru toate generaţiile de copii care au avut-o ca educatoare.

Educaţia educatorilor la 100 de ani de la Marea Unire rămâne o problemă comentată şi întoarsă pe toate feţele: nu doar la sat, ci şi la oraş există dificultăţi de comunicare şi de pregătire continuă. Majoritatea grădiniţelor şi şcolilor nu le mai oferă copiilor un program. prelungit sau condiţii speciale de educaţie. Ceea ce a fost bun între 1918–1940 a devenit prost între 1950–1970, iar ceea ce a fost bun între 1970–1980 azi nu mai există.

 


*) Apud Ion Gh. Stanciu, ”Școala şi doctrinele pedagogice în secolul XX”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.

**) PCR – Partidul Comunist Român

***) http://www.contributors.ro/cultura/criza-datoiei-externe-a-romaniei-1980-1985/

****) enfoncer des portes ouvertes (fr.) – expresie care are sensul de a face un efort pentru a depăşi un obstacol care nu există sau care a fost deja depăşit; a face un efort pentru a realiza ceea ce deja a fost îndeplinit.

Mirela Nicolae este realizator la Radio România Cultural.

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here