”Epistolă din Diaspora (II) – Despre românii din Diaspora…” de Eduard Rudolf Roth

5306
diaspora romaneasca

rubrica epistole din diaspora logo leviathanSubprodus al toxicității societale din România post-decembristă și, implicit, al dezamăgirilor, temerilor, sărăciei, imprevizibilității, frustrărilor și eșecurilor derivate din această stare de fapt, exodul voluntar care a translatat câteva milioane de români în afara granițelor naționale în anii ’90 și 2000, a modelat ireversibil arhitectura socio-politică și economică ale României și, într-o mare măsură, și ale Europei.

Când vorbim însă despre emigrația românească modernă, vorbim, în general, despre un exil al neîmplinirilor către un ambiguu Occident al Făgăduinței și, de cele mai multe ori, despre un refuz al unora dintre noi (ce-i drept, un refuz deseori forțat de împrejurări) de a mai accepta o realitate mizeră, impusă și controlată de grupuri de interese conjuncturale și supusă hegemoniei corupției, cleptocrației și nonvalorii.

În ciuda unor voci care-l defăimează gratuit și-l strivesc sub clișeele peiorative ale Căpșuniadei, emigrantul român nu numai că nu este un dezertor, ci un erou anonim, care – deși ajuns „român de pretutindeni”, nu e cu nimic mai puțin român ca românul de acasă. Un erou anonim care, indisolubil legat de vatra părintească, a trimis, în ultimii 15-17 ani ani, miliarde de Euro către România, bani care – în cifre brute – au reprezentat mai mult de 10% din veniturile colectate de bugetul de stat. Și nu doar că aceste remitențe anuale au depășit, ca volum, nivelul tuturor investițiilor străine directe atrase de toate cabinele post-decembriste care s-au succedat la cârma țării (fie ele pesediste, pedeliste, peneliste, udemeriste și etc), dar au și venit în momente-cheie, în care economia românească avea nevoie de bani pentru a supraviețui. Iar acești bani, au fost acumulați cu efort, departe de casă, departe de prieteni, de locurile copilăriei, în țări și culturi atât de diferite față de mediul în care, românii ajunși „diasporeni„, au crescut și s-au format.

Un lucru extrem de evident este însă și faptul că fluxurile migratorii post-decembriste au implicat și o translatare a unei părți semnificative a criminalității indigene în țările de adopție. Deseori s-a ajuns în situația în care ajungi să găsești mai mulți șuți, șmenari sau combinatori români în Trafalgar Square, decât în Gara de Nord sau mai multe prostituate din România în parcările din Germania, decât în „faimoasele” enclave ale industriei psedo-legale a sexului bucureștean din Mătăsari, Plevnei sau Barbu Văcărescu. Iar aceste lucruri, alături de altele – la fel sau chiar mai neonorante – au contribuit semnificativ la schimbarea imaginii României și a românilor în Europa.

Este de la sine de înțeles că, în ciuda unei aparente bunăvoințe și îngăduințe inițiale a occidentalilor față de frații și surorile mai sărace din estul Europei, italienii, spaniolii, francezii, olandezii, scandinavii, austriecii, elvețienii, nemții sau britanicii și-au dat seama că între emigrația românească recentă și cea de acum 50-60 de ani, nu poate fi pus semnul egal. Că similitudinile dintre diaspora românească din vremea lui Cioran, sau Eliade, sau Ionesco ori Enescu și nou-veniții sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI, se rezumă la elemente lingvistice primare și atât.

Iar faptul că – în multe cazuri, insolența și miserupismul față de indigeni și față de indentitatea și valorile locale manifestate de o largă majoritate, au primat în fața disponibilității de a se integra în cultura și societatea țării de adopție, adoptate de o minoritate altfel – a alimentat extrem de mult această stare de fapt.

Ceea ce este însă extrem de important este faptul că în această minoritate altfel au apărut și au crescut eroii românismului diasporean. Rând pe rând și prin exemple personale, studenți, medici, asistenți medicali, intelectuali, antreprenori, muncitori, agricultori, șoferi, îngrijitori, grădinari, etc de pretutindeni, au reușit să arate străinilor faptul că, dincolo de stereotipurile derogatorii prezentate în presă și în discursurile politice naționaliste, există și români extraordinari. Că în ciuda a peste 60-70 de ani de distrugere sistematică a valorilor, tradițiilor și simbolurilor autentice românești, unii dintre ei poartă în gene vestigiille acelei identități naționale pe care bunicii noștri au fost forțați să o abandoneze în 1947.

Ceea ce și mai încurajator pentru România, este faptul că în aceste mici fiefuri de românitate, întâlnești ceva ce în România natală nu vei întâni niciodată: medici și agricultori, avocați și vânzători, intelectuali și șoferi, grădinari și elevi, discutând împreună, distrându-se împreună, interacționând și coabitând unii cu alții.

Șlefuită de o pleiadă de vectori sociali, Diaspora românească este eterogenă și neinstituționalizată, în ciuda încercărilor succesive ale unei pletore de auto-proclamați lideri din diferite structuri politico-religioase. În acest spațiu definit exclusiv de existența ADN-ului de sorginte mioritică și a unui etos pseudo-bizantin și cvasi-european, omul e mai întâi om și apoi, muncitor sau intelectual, femeie sau bărbat, copil sau adult. Iar asta se poate constitui într-un veritabil punct de plecare pentru reconstrucția identitară și valorică a societății românești, „de acasă”.

Arhiva rubricii Epistole din Diaspora de Eduard Rudolf Roth

Comentați via Facebook

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here