Epistolă din Diaspora (III) – Trăind, zi de zi, absența României și a pădurilor ei…

2024
Deforestation defrisarea padurilor României
Sursa foto: http://www.borgenmagazine.com/

În ciuda faptului că – în cele mai multe cazuri – emigrantul român nu este decât subprodusul unui exil al neîmplinirilor către un ambiguu Occident al Făgăduinței, în ADN-ul său sălășluiește un dor inexplicabil de vatra părintească.

Un dor latent, care mocnește în eul său dezrădăcinat, un dor neînțeles, care ia forma unor imagini, stări, emoții, gusturi, sunete, mirosuri și multor tăceri. Un dor în care amintirile, trăirile, simțurile… sunt răsucite-n spiralele unei stări de neputință…

Un dor născut din faptul că fiecare dintre noi, cei aflați departe, purtăm în suflet și-n gânduri, o fărâmă de Românie. Un ciob din țara-mamă care, deși ne dă un sens identitar, ne amintește întotdeauna că, în fapt, îi trăim, zi de zi, absența.

O absență care uneori ia forma altor absențe. O absență pe care o trăim în absența câmpurilor de floarea-soarelui, în absența zăpezilor copilăriei, în absența mirosului ăluia pe care-l emană pământul jilav dimineața, în absența gustului florilor de salcâm, a bălților lăsate de ploile toamnei, a locurilor în care ne-am zdrelit genunchii, sau am trăit primul sărut, sau am simțit prima dezamăgire. Însă, mai presus de toate – în cazul nostru, al celor cărora destinul le-a purtat pașii prin bolovănișul Iberiei sau Italiei meridionale, în absența foșnetului frunzelor copacilor, în adierea subtilă a vântului…

Pentru că oricât de majestuoși ar fi copacii Mediteranei de nord, frunzele lor îngroșate, aspre, pieloase, lucioase, ceroase sau cu solzi (adaptate pentru a atenua transpirația), n-au muzicalitatea frunzelor copilăriei. Aici, la umbra rarefiată a măslinilor și chiparoșilor, a cedrilor atlantici, stejarilor-de-plută sau a pinilor mediteraneeni, dezrădăcinarea capătă alt sens. Sensul dorului de pădurile de acasă, de pădurile pe care nu știm dacă, când și dacă ne vom mai întoarce, le vom mai găsi.

Simt însă că dacă ar veni măcar o lună aici, în sudul Europei, unii dintre cei care – din confortul unor fotolii de piele și al unor mandate publice conjuncturale – dau astăzi undă verde drujbelor și fierăstraielor industriale să ia cu asalt, deseori la-ntâmplare, pădurile României, ar ajunge să gândească altfel. Pentru că aici, unde munții nu-s acoperiți de ”codri verzi de brad”, ci doar de tufișuri sempervirescente și câteva pâlcuri răzlețe de arbuști, nu ai cum să nu auzi în tine acea voce interioară care-ți spune să protejezi pădurile României, pentru tine, pentru urmașii tăi, pentru noi toți.

De asta trebuie ca toți cei care mai avem o fărâmă de încredere în noi să punem punct acestei sinucideri naționale asistate de indiferență și teamă. Pentru că atunci când urmașii noștri vor rătăci prin pădurile României, noi ca nație vom fi câștigat mai mult de niște copaci: vom fi câștigat o speranță, vom fi câștigat un sens.

Arhiva: Epistole din Diaspora

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here