Evoluția tumultuoasă a economiilor spaniolă și (mai ales) italiană, Brexit-ul și, de ce nu, resuscitarea retoricii și politicilor rasiste, anti-europene și anti-imigraționiste în Franța, Elveția, Olanda sau Austria, sunt elemente care pot conferi note pozitive ideii de repatriere. Cu toate astea, reîntoarcerea pe meleagurile natale, după o lungă perioadă petrecută într-un alt spațiu geo-cultural, este pe departe de a fi simplă sau ușor realizabilă.
Acest lucru se datorează, în primul rând unui proces ce poartă numele de șoc cultural invers și care, în esență, este un soi de continuum în care vestigiile cuturii din țara de adopție sunt gradul înlocuite de normele, instituțiile și valorile din țara-mamă. Descris deseori precum o curbă emoțională sub formă de ”U” – a cărei evoluție este determinată de timpul petrecut în ”afară”, procesul este însoțit, de cele mai multe ori, de o întreagă pletoră de de emoții și senzații, uneori extrem de greu de explicat.
Cu toate astea, experții susțin că șocul cultural invers este precedat, aproape axiomatic, de euforia temporară din perioada imediată reîntoarcerii în țara-mamă. Petrecerile de bun-venit, reuniunea cu prietenii și rudele, vizitarea locurilor dragi, redescoperirea sculelor, hainelor, automobilelor, etc rămase ”la păstrare” acasă, induc – fără doar și poate – o stare de bucurie și satisfacție spontanee.
După o vreme însă, pe măsură ce entuziasmul și numărul reuniunilor se estompează, starea de euforie este gradual înlocuită de o stare de neapartenență la cultura indigenă. Acest moment psihologic situat pe baza de jos a curbei sub formă de ”U” este momentul în care repatriatul simte șocul cultural invers la cel mai intens nivel. Vestea bună este că, după această etapă, dar de asemenea gradual, noul-venit se va readapta la confortul și rutina locale și, eventual, își va recăpăta o bună parte din identitatea post-emigrație.
De ce apare însă acest șoc cultural invers?
În primul rând pentru că experiențele, provocările și realizările din ”afară”, induc o anumită inflexibilitate în procesul de readaptare. Birocrația indigenă, de exemplu, starea infrastructurii, comportamentul social al băștinașilor, vor fi raportate – în mintea repatriatului – la starea de fapt din Occident. Va fi nevoie de destul de mult timp, pentru ca eul fostului emigrant să-și recalibreze valorile sociale la normele și instituțiile indigene, pentru a reînțelege și reaccepta concepte negative precum, de pildă, ”șpagă”, ”pilă”, ”atenție”, ”șmen”, ”manevră”, ”șmecher” etc.
În al doilea rând, trebuie înțeles că pe timpul cât noul repatriat a fost absent, viața din țara de origine și-a urmat cursul normal. Prietenii s-au căsătorit sau au divorțat, vecinii s-au mutat în altă casă, foștii colegi de muncă lucrează acum cine știe pe unde, au apărut noi generații de copiii, restaurantul favorit a dat faliment sau și-a schimbat meniul, fostele piețe din zona centrală au devenit pietonale, traficul este mult mai dens etc. Toate evenimentele, mai mult sau mai puțin importante desfășurate în absența sa și la care fostul emigrant, nu a fost părtaș sau, dacă a fost, a fost conjunctural în timpul unei vacanțe trebuie înțelese și asumate, pe repede înainte.
În al treilea rând chiar dacă tempus fugit pentru toți, după cum evidențiază Maria Sanz, pentru emigrantul reîntors în patrie, ”senzația trecerii timpului va apărea mult mai evidentă în cazul celor rămași acasă, iar… pentru aceștia din urmă, în cel care nu s-a aflat printre ei”. Ajungerea acasă, chiar dacă acest “acasă” înseamnă habitatul socio-cultural în care repatriatul s-a născut, a crescut și s-a dezvoltat ca adult, impune un proces de readaptare la o viață care, deși destul de cunoscută, este – în practică – mai nouă decât cea tocmai lăsată în urmă în țara de adopție.
Român? Desigur, dar cu o notă aparte…
Descriind șocul reintegrării, Robin Pascoe, autorul ”Homeward Bound: A Spouse’s Guide to Repatriation” (2000), îl caracterizează ca pe o senzație aparte, ca și cum ai purta niște lentile de contact nepotrivite, al căror efect fiind că totul este oarecum, ”aproape perfect”. Această stare este un suprodus al timpului petrecut într-un alt spațiu geo-cultural, timp care și-a lăsat o amprentă semnificativă în viața emigrantului reîntors la vatră. Cel întors nu va mai fi niciodată complet autohton și suficient satisfăcut de ceea ce există acasă. Va rămâne, desigur român, dar cu o notă identitară aparte…
Spre exemplu, cu toate ca a avut un vocabular nativ similar cu al celor rămași acasă, proaspătul repatriat va folosi, inconștient, elemente de jargon cotidian, numere, adrese etc., cu care s-a familiarizat de-a lungul interludiului în țara de adopție. De multe ori, pentru a satisface așteptările celor de acasă, adjustarea la viața autohtonă poate determina un comportament și o atitudine, nerecomandabile, focalizate pe respingerea valorilor și ideilor asumate în timpul emigrației. Întoarcerea la fostul eu va fi însă cu atât mai dificilă și mai artificială cu cât repatriatul va forța revenirea la eul de dinainte de momentul în care a decis să petreacă un timp în afara granițelor.
Reîntoarcerea în țara de adopție, extrem de posibilă…
În momentul în care șocul cultural invers începe să se instaureze, proaspătul repatriat va începe să facă din ce în ce mai multe comparații calitative, defavorabile – de cele mai multe ori – țării de baștină. Acest lucru se va petrece pe fondul instalării graduale a dorului de rutina cotidiană din țara de adopție, de lucrurile pozitive de acolo, de explozia senzorială asociată cu gustul gastronomiei din țara de adopție, de prietenii și cultura lăsate în urmă. Lipsit de confortul de altădată, habitatul geo-cultural indigen nu va mai fi indispensabil pentru cel proaspăt întors, reușind să-i imprime acestuia chiar senzația de pseudo-emigrant în propria-i țară.
Sentimentul de vagă neincluziune în spațiul de origine, întărit – printre altele, și de chestiuni extrem de pragmatice precum diferențele din curicula educațională a copiilor, diferențele de salarizare sau de climă, modelul standard al interacțiunilor sociale, etc pot juca un rol catalitic în viața proaspătului repatriat. Imposibilitatea de a renunța la valorile și normele pe care acumulate peste hotare, dificultățile de adaptare, transformă ideea de reîntoarcere în habitatul familiar și ușor controlabil din țara de adopție într-o opțiune chiar mult mai rezonabilă decât repatrierea în sine. O opțiune care, de cele mai multe ori, își vede materializarea mult mai repede decât ar fi putut presupune cineva.
Publicat pentru prima oară în occidentul-romanesc.com.
