Sunt singurele cuvinte pe care le-am înțeles din murmurarea ei, în timp ce stătea aplecată peste cana în care sfârâiau tăciunii încinși. Unul câte unul, până la nouă, tăciunii erau scoși de Maica din sobă și aruncați în apă. Descântecul ei, o incantație prelungă, precum o muzică menită să mă liniștească, să mă facă să uit de răul care mă cuprinsese venind de la școală, plutea în toată odaia, învăluindu-mă. Atunci nu am înțeles prea bine ce se întâmpla, pentru că mă simțeam cumplit de rău. Aveam o durere de cap care mă amețea și o senzație de greață care îmi înjunghia stomacul. Făceam naveta la școală cu autobuzul, iar la întoarcere brusc mi s-a făcut foarte cald, deși era frig, chiar și în mașină, era o zi geroasă de ianuarie, apoi am simțit că nu mă mai țin picioarele și-mi era teamă că nu-mi voi putea potoli convulsiile stomacului până să ajung să cobor, în stație. Nu știu cum am mers până acasă, iar când m-a văzut Maica nici nu a așteptat prea multe explicații, mi-a pus imediat diagnosticul: ”Te-a deocheat careva în autobuz!
Murmurul din fața sobei a durat ceva vreme. Stăteam întinsă pe pat și priveam printre gene și peste umărul ei jocul flăcărilor și parcă, deja, nu-mi mai era atât de rău. Ba chiar am simțit că mi se face somn, auzeam tot mai estompat acele cuvinte neinteligibile, rostite deasupra tăciunilor, și vedeam, aproape ca prin ceață, cum face Maica semnul crucii peste gura cănii, de fiecare dată când mai arunca în ea câte un tăciune. Când a sfârșit de spus incantațiile, doar de ea știute, a venit la mine și mi-a dat să beau de trei ori, cu înghițituri mici, apa neagră în care stăteau scufundați toți cei nouă tăciuni. ”S-au dus toți la fund, a zis Maica, semn clar că ești deocheată!”
Parcă n-aș fi vrut să beau, arăta totul ca o zeamă murdară, dar leacurile pe care mi le dădea ea nu le puteam lua în râs. Puteam, de pildă, să mă strâmb în fața siropurilor amare cumpărate de mama de la farmacie sau să nu vreau să înghit cine știe ce pastile, dar Maica se comporta atât de ceremonios atunci când prepara vreun leac, țesea atâta mister în jurul acelui moment, încât îmi era teamă să fac nazuri, înțelegând că orice eschivare ar fi însemnat nu doar anularea efectului ci mult mai mult, chiar agravarea problemei. După ce am băut din apa cu gust de cărbune, Maica și-a înmuiat degetul mic în cană și mi-a desenat semnul crucii pe frunte. A făcut la fel cu palmele mele, una după alta, mi-a ridicat bluza și mi-a mai desenat o cruce cu apă de cărbune pe burtă. M-a învelit apoi într-o pătură moale, călduroasă și… nu-mi mai amintesc nimic, pentru că în scurt timp am adormit. Când m-am trezit, eram sănătoasă și aproape am uitat episodul acela.
Am fost martora unor asemenea întâmplări de mai multe ori în anii petrecuți în Submarginea. Niciodată însă nu am reușit să aflu versurile descântecului, iar Maica nu a vrut să mi le dezvăluie. Spunea că nu poate, că dacă l-ar spune cuiva, descântecul și-a pierde puterea și ea n-ar mai avea cum să tămăduiască pe nimeni de deochi. Nu înțelegeam prea bine cum e cu boala asta și de unde vine ea, iar odată cu trecerea timpului misterul a sporit. Că există oameni care te pot deochia fără să vrea, îmi spunea Maica, și că așa sunt născuți ei, cu putere în ochi, mi se părea și-mi pare și acum de neînțeles. Că se uită cineva la tine cu drag, că te admiră, sau te invidiază, depinde, și din cauza asta ți se face rău brusc și poți chiar muri, dacă nu primești leacul la timp, mi se pare iar de domeniul fantasticului. Oricum, mie mi s-a întâmplat și i-am văzut și pe alții în asemenea situații. Credința oamenilor, nu doar din Submarginea, în existența bolii care se aruncă din ochi (poate de acolo i se zice deochi!) este și acum destul de bine înrădăcinată.
Și, ca pentru orice boală căreia i se cunoaște leacul, s-au căutat și măsuri de prevenire. Una pe care o știu tot din copilărie, pentru că am văzut mulți copii purtând-o, este brățara de fir roșu. Înainte ca un copil nou-născut să fie arătat lumii (vecini, cunoscuți sau orice alte persoane străine familiei), i se prindea de o mână, în jurul încheieturii palmei, o ață roșie, care avea menirea să-l apere de privirile ”bolnăvicioase”. În Submarginea, toți copiii nou-născuți pe care i-am văzut purtau acest talisman. Mai era și îmbrăcatul lenjeriei intime pe dos, practică recomandată nu doar pentru prevenirea deochiului, ci și a vrăjilor pe care cineva ar fi încercat să le facă asupra ta, sau în care ai fi putut nimeri întâmplător.
Așa cum spuneam, eu nu am învățat descântecul, chiar dacă aș fi avut de la cine. Maica nu a vrut să mi-l destăinuie și oricum ea nu mai este de multă vreme, iar mama îmi spune că nu-l știe și că, dacă a știut vreodată ceva din el, a uitat. Nu prea-mi vine a crede! La insistențele mele m-a sfătuit totuși ca, în caz că voi avea nevoie, să sting și eu nouă cărbuni în apă, să spun rugăciunea ”Tatăl nostru”, și să urmez mai departe ritualul pe care l-am văzut la Maica. Va funcționa cu siguranță, zice mama.
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
