Haida de!

872
barfa si barfitori de costin tuchila

Să fac o glumă amară și să spun că bârfa a apărut de îndată ce pe pământ s-au ivit mai mult de doi oameni? Sau să repet ceea ce se spune de obicei, că bârfa e mai ales o îndeletnicire a femeilor? Nu, aș fi nedrept. Credeți că numai femeile bârfesc?…

O limbă bârfitoare, scria Publius Syrus, este semnul unei inimi rele.” Bârfitorul nu iartă nimic: prieteni, rude, cunoștințe, colegi, șefi, subalterni… Vorba lui Teofrast, nu-i iartă nici pe morți. Și dacă are inima rea, are și imaginație. Și încă destulă. Limba lui ascuțită șoptește la momentul potrivit cuvântul otrăvit. O dată, de două ori, de zece ori, după cât de credul îi e interlocutorul. Șoaptele lui de coridor, defăimarea la colț de stradă sapă tenace – și, vai, adesea, sapă adânc. Îți propui să nu-l crezi, să nu-l iei în seamă. Îl gonești. Ei aș, nu scapi atât de ușor de el… Nu-ți fă iluzii: imaginația lui parșivă lucrează cu îndemânare. Vorbele negre rostite despre cutare cunoștință comună îți vor stoarce până la urmă o reacție, fie și un nevinovat surâs. Atât ți-a trebuit! A doua zi vei auzi întâmplător cât de urât ai vorbit chiar tu despre cunoștința voastră comună. S-ar putea ca bietul om, dacă e slab din fire, nici să nu te mai salute. Clevetitorul și-a îndeplinit menirea.

Fă-i un bine bârfitorului cu vocație. Oho, câte vorbe nu vei auzi pe seama ta după aceea!… În plus, o să-ți întoarcă spatele când îți va fi lumea mai dragă! Probabil că așteptați să vă spun cum ne-am putea apăra de bârfă și bârfitori. Știți și dvs. remediul: neluându-i în seamă. Dacă se poate. Dacă nu, urmați pilda bătrânului Plutarh, care povestește atât de plastic: “Antigonos, pe când soldații îl bârfeau lângă cortul lui, crezând că nu-i aude, scoase numai toiagul și zise către dânșii: «Haida de, n-aveți de gând să vă duceți ceva mai încolo ca să mă vorbiți de rău?»”.

Costin Tuchilă

Aria lui Don Basilio, ”La calunnia è un venticello” din opera Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini, libret de Cesare Sterbini. Interpretează: Ferruccio Furlanetto,  Glyndebourne Festival Opera, 1981

Textul ariei:

La calunnia è un venticello,
un’auretta assai gentile
che insensibile, sottile,
leggermente, dolcemente
incomincia,
incomincia a sussurrar
Piano piano, terra terra,
sottovoce, sibilando,
va scorrendo, va scorrendo
va ronzando, va ronzando;
nell’orecchie della gente
s’introduce,
s’introduce destramente,
e le teste ed i cervelli,
e le teste ed i cervelli fa stordire,
fa stordire e fa gonfiar.
Dalla bocca fuori uscendo
lo schiamazzo va crescendo
prende forza a poco a poco,
vola già di loco in loco;
sembra il tuono, la tempesta
che nel sen della foresta
va fischiando,
brontolando, e ti fa d’orror gelar.
Alla fin trabocca e scoppia,
si propaga, si raddoppia
e produce un’esplosione
come un colpo di cannone,
come un colpo di cannone.
Un tremuoto, un temporale,
Un tumulto generale
che fa l’aria rimbombar!
E il meschino calunniato,
avvilito, calpestato,
sotto il pubblico flagello
per gran sorte ha crepar.
E il meschino calunniato,
avvilito, calpestato,
sotto il pubblico flagello
per gran sorte ha crepar.

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here