”Insigne, şnuruleţe şi alte deşertăciuni” de Florentina Loredana Dalian

1099
insigne pionieri ganduri dulci amarui de florentina loredana dalian

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roDa, am trăit şi eu vremea când ne mândream cu ceea ce eram învăţaţi să ne mândrim. Am fost pe rând pionieră, comandantă de detaşament, comandantă de unitate… Când am devenit fiinţă raţională, am înţeles că acelea nu valorează mai nimic. Dar pe durata şcolii generale, altfel stăteau lucrurile. Mă bucuram să-mi văd agăţate de umărul stâng şnurul galben, apoi cel albastru. Dar mai ales mă bucuram să port insignele. Insignele erau un semn al distincţiei, nu oricine le avea sau le merita. Cea mai râvnită era medalia ”Meritul pionieresc”. Prin clasa a V-a, văzusem una în sertarul vară-mii şi tare mi-aş fi dorit-o şi eu pe a mea. Până la urmă, aceste păcăleli se acordau celor mai buni la învăţătură, iar noi aşa le priveam, ca pe distincţii binemeritate.

În vacanţa dinspre clasa a VII-a, gata să-mi văd visul cu ochii. Eram în tabăra pionierească de la Amara. Fusesem trecută pe lista celor care urmau să primească medalia ”Meritul pionieresc”. Când mi s-au cerut datele de identificare, mi s-a spus şi pentru ce. Zburdam de bucurie! Apoi, în preziua înmânării cu tam-tam, am fost chemată de o elevă mai mare, a Liceului Pedagogic, iar o tovarăşă profesoară care probabil răspundea de corectitudinea acordării nestematelor pioniereşti mi-a pus o întrebare care m-a blocat: dacă mama e membră de partid. Neştiind ce înseamnă să fii membru de partid, cu atât mai mult dacă mama e şi ea, nu prea ştiam ce să răspund. Am păţit ca ăla din banc: Gheorghe îl întreabă pe Ion: „Mă Ioane, tu ai sifilis?” Ion, neştiind ce-i ăla, se gândea: ”Dacă-i spun că n-am, zice că sunt zgârcit şi nu vreau să-i dau şi lui. Dacă-i spun că am, îmi cere să-i dau.” Şi atunci răspunde: ”Mă, am, da numa’ oleacă pe fund.” Cum, însă, eu nu puteam să spun că mama e numa’ niţel membră de partid, acolo, pe fund, cum nu ştiam nici să mint, răspunsul a fost: ”Nu ştiu, nu cred…” Şi uite-aşa mi-a zburat insigna de sub nas cât ai zice peşte. Că nu se puteau premia elementele neîncolonate în rând. Acuma, culmea ofticii ar fi fost să aflu că mama e membră de partid, iar eu, moaca, să fi ratat ditamai distincţia de tablă, din cauză că n-am fost informată la timp. Aşa că prima grijă când am ajuns acasă a fost să o întreb pe mama dacă că e şi ea în rând cu lumea a bună. Am răsuflat uşurată când am aflat răspunsul negativ, măcar n-aveam motiv să mă oftic.

Am primit insigna cu pricina în clasa a VII-a, la serbarea de sfârşit de an, de la şcoala unde învăţam, că pe ăia nu-i interesau apartenenţele de partid, ştiau că acolo, la mine-n sat, în generaţia mea, nu mă ”bătea” nimeni la carte. Dar, ca oricând am aşteptat un lucru, iar el a venit prea târziu, mai ales după ce-mi fusese o dată suflat de sub nas, evident că nu m-am mai putut bucura. Am suportat-o atârnată de cămaşă până s-a sfârşit serbarea, apoi, odată ajunsă acasă, am trântit-o cu năduf într-o casetă cu alte inutilităţi. O mai fi şi-acum pe undeva.

De la aceeaşi serbare, mai am o amintire. Profesoara responsabilă cu pionierii mi-a dat la sfârşitul premierii nişte insigne oarecare pe care mi-a spus să le dau eu cui vreau dintre elevii mai mici aliniaţi pe scenă, care fuseseră premiaţi. Printre aceştia, se afla şi sora mea care terminase clasa a II-a şi luase premiul I. Am început să pun insignele la rând, iar când am ajuns în dreptul Alinei, am ocolit-o, continuând să pun insignele de la următorul. Am făcut aceasta fără ca nimeni să-mi spună sau să mi-o ceară, gândind că nu se cade ca eu să-mi ”premiez” propria soră. Când mă gândesc la nepotismele de-acum şi dintotdeauna, îmi vine să râd de naivitatea mea. E unul din puţinele momente în care, dacă aş da timpul înapoi, aş acţiona diferit, dar asta gândind cu mintea de-acum. Pentru că atunci un copil a plâns şi a fost nedreptăţit. Degeaba i-am explicat eu acasă că nu se făcea ca ea să primească din mâna mea o insignă, că n-ar fi fost corect etc. ”Le-ai dat la toţi proştii, numai mie nu!” a fost argumentul surorii mele, care chiar avea dreptate. Degeaba am încercat s-o înduplec, oferindu-i insignele mele, ea o ţinea pe a ei (şi iar avea dreptate): o voia pe aceea pe care nu i-am dat-o, deşi o merita. Dar şi eu am ţinut-o pe-a mea: că aşa era corect! Să râzi sau să plângi?

Slobozia, 24 ianuarie 2015

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here