”Interviul cât un munte” – Lică Barbu în dialog cu Florin Coman

2144
Florin Coman interviu Lica Barbu leviathan.ro
Foto: Florin Coman

rubrica interviu leviathanCe-ţi e şi cu Internetul ăsta! Una-două, îţi faci prieteni. Mai ales eu. Acuma, nu că aş avea eu un anumit lipici, dar multe prietenii sunt făcute parcă să se întâmple, cu sau fără Internet.

Cu Florin Coman m-am întâlnit la un clik distanţă pe Facebook. Vorbă-vorbă, ce mai faci, mulţumiri pentru accept, aiureli. Politicos, cuminţel şi firesc, se prezenta noul meu prieten. Hai, să vedem cine e, totuşi! Şi după un sumar ”ginecologic” al profilului dumnealui, mi-am dat seama că am în listă o provocare, un ceva care mă ispitea să aflu mai multe de la el.

Cu aplomb de reporter experimentat şi fără nicio şovăire, trec direct la o propunere.

Lică Barbu: Dragă Florine, eşti de acord să-ţi iau un interviu?

Florin Coman: Sunt onorat! Trimite-mi întrebările şi e ca şi făcut.

L. B.: Ne-ne-ne! Nu aşa. N-ai să vezi. Mai clar, vreau să ieşim din tiparele unui interviu clasic, să avem o discuţie într-un joc imaginar, pe loc inventat.

F. C.: Mă surprinzi! Ador provocările! Mai ales jocurile.

Lică Barbu
Lică Barbu

L. B.: Jocurile sunt găselniţe ale oamenilor unde ori pierzi, ori câştigi. Ca o luptă de neoprit. Te invit la poalele Munţilor Bucegi într-un joc al muntelui. Vom urca pe munte, pas cu pas, odată cu viaţa ta. Acolo, sus, e Vârful Omu, ţinta victoriei în acest joc. Tentant, nu?

F. C.: Nu mi-e teamă! Abia aştept. Când plecăm pe munte?

L. B.: Deja eşti pe munte. De când te-ai născut. Şi urci, şi urci… Să ne întoarcem un pic la poalele muntelui, la primul tău pas pe munte adică, în copilărie. Cum a fost prima zi de şcoală, Florin Coman? Şi în ce timp? Dacă-ţi mai aminteşti, dacă nu, inventezi. C-aşa-i jocul.

F. C.: Dragă Lică, am să inventez cum mă pregătesc pentru prima zi de şcoală a fiului meu. Mi-am verificat şcoala în topul unităţilor de învăţământ din Bucureşti. Locul 157 din 210 în condiţiile în care la coada clasamentului sunt şcoli care nici măcar nu ar trebui să se numească aşa… Dezastru! Aşa era şi atunci, iar eu eram printre cei slabi în primele patru clase, într-o perioadă în care comunismul venea cu limitări ale individului şi aducea în faţă familia tradiţională. Iar cum mama s-a luat de învăţătoare şi i-a transmis că rezultatele mele slabe i se datorează şi că nu acceptă să vorbească urât despre mine… realizezi că nu m-a avantajat. Aşa îmi amintesc primele zile de şcoală. Nu-mi face plăcere, dar m-am simţit bine ca mama să-mi ia apărarea. Îmi aduc aminte, de asemenea, faţa învăţătoarei când a aflat în clasa a opta că ”preferatul ei” ajunsese un elev de nota 10. Minunat!

L. B.: Eu cred că atitudinea învăţătoarei te-a mobilizat să fii mai bun. E o strategie a jocului de a continua mai bine sau mai rău… Să urcăm, deci. Să urcăm la prima iubire din copilărie. Sigur ai avut una. Atenţie la acest pas! Te va marca.

F. C.: Sunt unele lucruri intime pe care nu ştim să le preţuim. Le afişăm pe Facebook, în văzul lumii şi pierdem tocmai din substanţă. Aşa că păstrez pentru mine. Îmi pare rău!

L. B.: Nu te scuza! Iubirea nu se scuză… Ha, ha, ha!

F. C.: De ce râzi?

L. B.: O veveriţă zburdalnică a sărit prin faţa mea, lovind o crenguţă de brad ce tocmai m-a şterpelit pe la mustăţi. Brusc, mi-a venit să te întreb: ce poreclă ţi-au pus prietenii în copilărie? Nu eşti obligat să răspunzi.

F. C.: Dacă m-ai fi întrebat acum cinci ani, aş fi ezistat să-ţi răspund. Acum chiar cred că mă avantajează. Năsosul şi Pinocchio din cauza/datorită înfăţişării mele sumeriene.

L. B.: Să urcăm! Mie-mi spuneau Lipoveanul, dar îmi plăcea. Credeam că-i un erou de poveste… Oau! Uite şi tu ce poiană minunată! Parcă suntem într-o bibliotecă. Fiecare copac din poiană are povestea lui. Sunt absolut convins că după ce ai început a citi, ai dat buzna la bibliotecă să descoperi Lumea. Dacă îmi spui prima carte citită, m-ai convins.

F. C.: Nu îmi mai reamintesc cărţile citite, cu atât mai mult pe prima. Dar îmi amintesc mirosul de zahăr ars şi plăcerea de a citi şi realizez că fiecare frază face acum parte din caracterul meu. Aşa că răspunsul este simplu: se numea ”Zahăr ars”.

L. B.: Pam-pam! Subtil răspuns, minunată poiana. Te-am prins, nu mă păcăleşti. Aşa că, să ne folosim de această poiană, ca suport de a ne propulsa mai sus pe munte. De acum, începe greul. Unde ai început călătoria ta în viaţă, în ce timp, în ce oraş? Ce te-a marcat în adolescenţă?

F. C.: Nu e greu pentru mine să urc obstacolele muntelui, Lică. ”Poiana” mi-a dat energia să urc mereu, sunt muntean călit cu muntele. Chiar dacă am trăit toată viaţa în Bucureşti, călătoria cred că mi-am început-o la Slănic Prahova. Sunt unele locuri care te marchează şi altele în care doar supravieţuieşti.

Timpul era acela în care cumpărai pâine pe bază de carneţel. Tot un fel de joc. Un joc urât al societăţii de atunci, în care pierdea toată lumea.

De marcat, clar că m-a marcat întâlnirea cu Friedrich Nietzsche. E ca atunci când vezi prima oară curcubeul… Uite o floare albastră!

L. B.: E floarea Nu mă uita. Semn că am luat ceva altitudine. Poţi să o miroşi, doar atât. Floarea te va face să nu uiţi ce ai lăsat în urmă. Are legenda ei, pe care o vei simţi după ce mireasma te va cuprinde. Care a fost primul tău vis, ce-ţi doreai să devii în viaţă?

F. C.: Pompier. Voiam să sting focul şi să încerc să salvez oameni. Ştii ce este ciudat? Chiar şi acum îmi doresc acelaşi lucru. Am eşuat şi eşuez, dar nu mă las.

L. B.: Vezi? Floarea albastră te petrece. Şi tot ea ştie că urmează un pas greoi, pe lângă această stâncă abruptă. Contez pe curajul tău de ”pompier”. De obicei, curajul vine şi de la unii oameni, luaţi ca model. Tu ce model ai avut, Florine? Un pedagog, să zicem.

F. C.: Am fost al naibii de norocos în această privinţă. În rest, marea problemă a României nu sunt hoţii, politicienii, incompetenţii, corupţii, analfabeţii, ruşii, americanii sau sorosiştii, ci lipsa modelelor, pedagogilor. Văd în jurul meu mentori/lideri care se mulţumesc să constate sau care creează oportunităţi şi perspective valabile doar pentru ei şi pentru un cerc restrâns de indivizi apropiaţi lor, sau care au rămas prinşi din adolescenţă, sau care se mulțumesc să facă opoziţie, sau care #rezistă… Nu dau nume, dar îmi pare rău să le transmit: nu sunt modele, atâta timp cât nu ne arată prin intermediul propriilor alegeri şi trăiri că pot stinge focul şi pot salva oameni. Pe scurt, modelele României contemporane AU multe, mai ales intenţii bune, dar NU SUNT nimic pentru nimeni. Tragic!

L. B.: Să facem un mic popas ca să te răcoreşti de ”focul” care te macină. Îţi place ceea ce faci la jobul tău, acolo unde eşti acum? Sau este o necesitate de a supravieţui? Întreb, aşa…

F. C.: Acum este o necesitate, dar nu a fost mereu aşa. Mi-a plăcut să fac parte dintr-un proiect, dintr-o cultură organizaţională, dintr-o echipă… până ce am realizat că roboţii anunţaţi încă din secolul trecut au fost inventaţi şi sunt funcţionali. Nu, nu sunt de tinichea, ci în carne şi oase, programaţi şi motivaţi să facă exact ce se așteaptă de la ei. Ce este tragic este că nu ajung la fiare vechi sau la reciclare, ci într-o groapă. Şi sunt multe cruci în cimitire.

Eu reuşesc să fac un compromis şi asta se datorează tocmai eşecurilor pe plan profesional, dar şi a deciziei de a nu cădea pradă frustrărilor. Nu aş vrea să ajung nici în partea cealaltă, să fiu un boem incurabil, fără responsabilităţi… aşa că mi-am împărţit timpul: o treime supravieţuiesc, o treime visez şi o treime pentru suflet… Ce cauţi sub piatra aia, Lică?

L. B.: Un fir de iarbă. De fapt, îi caut rădăcina, aici, între pietre. E impresionant cum un plăpând fir de iarbă poate creşte dintr-o piatră. Şi ca să ştim asta, scormonim. Aşa cum am ”scormonit” pe contul tău de Facebook. Iartă-mă, dar voiam să ştiu mai multe despre tine!

Am prins un fapt minunat al tău: TU SCRII! De unde şi provocarea mea de a-ţi cere un interviu, ca să te ”scormonesc”, na. Când ai scris prima ta creaţie literară? Şi evident, debutul tău ca scriitor.

F. C.: Ca să-l citez pe Radu F. Alexandru, până acum nu am atins cerinţele literare în ”cărţile mele”. D-abia acum îmi lansez prima carte în adevăratul sens al cuvântului, ”Tăcerea icoanei”. Sunt un veşnic debutant.

L. B.: Ei, na!… Uite, vezi acolo, în pinul acela semeţ, un cocoş de munte? Am impresia că zâmbeşte la răspunsul tău. Lămureşte-l, căci nu te crede. Eu cred că există cineva care te-a impulsionat să scrii. Sau te-a inspirat.eu-nu-contez

F. C.: Evident! Însă, îmi pare rău, dar cocoşul de munte zâmbeşte pentru că îşi aşteaptă găina lui. N-are el treabă cu noi, cu toate că m-ai cam pus pe gânduri.

Cât despre a mulţumi cuiva, este o mică ipocrizie să urci pe o scenă (sau să dai un interviu) şi să-ţi aduci aminte de oamenii care te-au adus acolo. Nu există zi în care să nu le mulţumesc pentru asta, în intimitate. Am făcut excepţii în trecut, dar doar pentru că am considerat că sunt anumite momente în care este important să vorbim. Altfel trec şi rămân regretele.

L. B.: Vezi cât de sus am ajuns? Totuşi, muntele vrea mai mult de la tine. Cât trecem peste acest povârniş, povesteşte-i muntelui despre cele trei cărţi publicate. Şi el e curios, nu numai eu. Ne va ajuta să trecem mai uşor pe aici.

F. C.: Cu rezerva că nu le-aş numi cărţi, am să povestesc. Obiectivul a fost să scriu o trilogie, ”Trilogia lui Nietzsche”, în trei stiluri diferite şi fiecare dintre aceste ”încercări de carte” să fie transpuse în muzică, teatru şi film. Astfel că nu am urmărit doar să scriu, ci şi să produc. În lumea noastră nu mai este suficient să scrii o carte. Oricine poate. Miza este să transmiţi emoţia unor oameni care nu mai au timp de citit, folosindu-te de mijloace de comunicare eficiente. De aici ideea cu muzica, teatrul şi filmul.

eu-nu-contez je suis personne-paris-1Prima ”carte” a fost publicată sub numele ”Je suis… Je ne suis pas”, ca apoi să fie republicată cu numele ”Nice vs Nietzsche”. Mi-am dorit un jurnal intim care să fie inclus în genul liric şi chiar dacă încă nu am reuşit acest deziderat, deja lucrez la o a treia republicare modificată. Lansarea a fost în 2014, în fosta Ceainărie de la ArCuB. Un eveniment cu muzica Alexandrei Uşurelu şi cu mine pe scenă, încercând să ţin pasul. A fost o poveste frumoasă, cu mulţi prieteni, cu multe lacrimi şi o oră de autografe. Îi mulţumesc Alexandrei pentru prezenţă. A urmat ”EU nu contez!”, adică dramaturgia, care a fost jucată şi la Paris sub numele ”JE suis Personne” după ce a fost o reuşită la TNB, TNI şi pe alte mari scene. Trebuie să recunosc că piesa este mediocră, dar spectacolul, prin aportul unor mari actori, este la înălţime. Acum o să-mi lansez primul roman, prima carte adevărată. Se numeşte ”Tăcerea icoanei’’ şi ne pregătim pentru un film. Nu povestesc despre ea. Te las, dragă munte, să mă citeşti şi să povesteşti mai departe altor călători.

L. B.: M-ai omorât cu modestia ta. Dar nu contează. Muntele te-a înţeles şi, uite, uite ce potecă netedă şi dreaptă ţi-a aşternut spre Vârful Omu! Curiozitatea mea nu se opreşte pe această potecă, şi aş vrea să-mi povesteşti despre punerea-n scenă a piesei de teatru ”EU nu contez!”. De ce tu nu contezi? Mai e cineva care nu contează?

F. C.: Este o poveste de Hollywood. Un corporatist, fără niciun fel de experienţă în dramaturgie sau în industria teatrului, s-a apucat să scrie o poveste sinceră. Totul este original şi pentru a nu se inspira şi a nu fi influenţat, acesta a ales să nu citească vreun scenariu de teatru şi să nu mai meargă la teatru pentru o perioadă lungă. Pentru mulţi, acest corporatist este un escroc. Pentru alţii este un nebun…. una peste alta, piesa s-a transformat într-un spectacol de teatru adevărat, considerat unul dintre cele mai vizionate spectacole neconvenţionale din România. Mereu vor exista cârcotaşi care să-i tragă de picioare pe cei care au tupeul să facă ceva. Asta este sigur, mai ales în România. Dar pentru mine şi pentru cei din spatele acestui proiect, munca depusă a fost aproape sisifică. Asta până în momentul în care spectatorul s-a ridicat în picioare şi a stat aşa la fiecare bis, la toate din cele paisprezece reprezentaţii de până acum, de pe cele zece scene mari din România şi nu numai… Și astfel, bolovanul a ajuns până în vârful muntelui. Nu am crezut nici în cele mai negre coşmaruri că punerea în scenă a unei piese de teatru este atât de dificilă. Dar este nebunie curată. Nu încercaţi asta acasă fără personal autorizat.

L. B.: Dar de ce ”EU nu contez!”? Atrage un astfel de titlu?

F. C.: Titlul piesei s-a dovedit a fi inspirat. Te prinde! Cât despre motivul pentru care l-am folosit, este o poveste lungă. Pe scurt, este un răspuns, cred eu, inteligent dat milioanelor de oameni care se războiesc zilnic între ei, pentru a li se recunoaşte dreptul la ”a conta”. Suntem martorii unui război în toată regula. Fiecare cu fiecare, iar câteodată oamenii dragi cad la mijloc. Şi de ce? De ce este esenţial pentru noi să ni se recunoască acest drept? Eu am strigat în gura mare că ”EU nu contez!”. Ce s-a întâmplat? Este suficient să dai un search pe google după ”eu nu contez” şi să parcurgi primele o sută de rezultate. Ai să fii surprins. Şi-a găsit locul lui şi încă cum. Dacă dai search după Florin Coman ai să găseşti un fotbalist. Evident, nu e un Florin care urcă pe acest munte!

L. B.: Călătoria ta abia a început pe această potecă. Pare că mai ai puţin până în vârf. Nu ai teamă că drumul poate fi mai greu ca până acum? Drumul tău are un traseu sigur? Te bazezi pe paşii tăi?

F. C.: Oho, ce de întrebări!

L. B.: Acesta-i Muntele! Ţi-e teamă, ”pompierule”?

F. C.: M-ai prins. Nu mi-e teamă. Pentru mine e simplu. Drumul meu este alături de oamenii importanţi din viaţa mea. Dacă ei mă poartă şi spre nevoia de creaţie, atunci se poate vorbi şi de un astfel de drum, indiferent că este la început sau nu. La asta mă refeream, când vorbeam de lipsa modelelor, în contextul lipsei unui argument al rămăşagului. Îmi doresc să fiu lângă oameni frumoşi, să exist eu cu mine şi nu să-mi confecţionez un drum în care să ajung să deţin ceva, dansând printre diferite obiective şi jonglând cu diferite riscuri de care mă lovesc. Prea uşor uităm asta în viaţă. Uităm că suntem oameni, nu dansatori.

În prezent, oamenii de lângă mine mă sprijină şi mă încurajează să-mi public noua carte, să lucrez la un proiect social neconvenţional şi să facem un film după primul capitol din carte. Sper să nu-i dezamăgesc, dar ei ştiu că nu o să calc peste cadavre pentru a reuşi. Nu iese, asta e! Mergem mai departe. Nu ar fi nici pe departe singurul eşec din viaţa mea. Oho! Pentru a face ceea ce am făcut, am încercat alte câteva sute de iniţiative care s-au soldat cu dezastre usturătoare. Procentajul meu de reuşită este cu siguranţă descurajant pentru majoritatea, însă mi-e mai frică să fiu un nimeni decât să fiu rănit. Asta ca să fac referire la un film, de altfel, mediocru.

L. B.: Florin Coman!… Coman… Coman… Ai auzit ecoul? Puneţi singur o întrebare! Ce crezi că-ţi va răspunde ecoul tău?

F. C.: Întrebare: ”Ce zici, Florine, facem cu acest interviu ce am făcut cu toate încercările de până acum?” Răspunde domnul meu Ecou: Evident! Îl facem spontan şi sincer şi nici nu mai pierdem timpul să-l corectăm, să-l cosmetizăm. Cum a ieşit din suflet, din prima, aşa îl dăruim mai departe. Hai să le mai dăm încă o lecţie profesioniştilor şi riguroşilor și de ce nu, chiar şi geniilor. Să fim umani.”

L. B.: Crestele munţilor ţi-au sorbit cuvintele, iar prin văi pluteşte dorinţa ta gata de împliniri… De aici, fiecare cu poteca lui. Tu mai ai de mers până la Vârful Omu, trebuie să câştigi acest joc, iar eu nu mai contez pentru tine. Cu toate că am eu un presamţ că potecile noastre se vor mai intersecta. Când ajungi în vârf să strigi tare peste toţi munţii: ROMÂNIA!

Apropo! Un ultim gând: Defineşte România din inima ta, într-un singur cuvânt.

F. C.: Dezamăgire aş spune, dar astfel, doar aş constata şi ar fi o ipocrizie având în vedere ce am spus mai devreme. Aşa că am s-o definesc prin titlurile celor trei capitole ale noii mele cărţi: ”Boema”, ”Bucurie Eşti” şi ”Țara minunilor”. Dar pentru asta avem nevoie de pompieri. Mulţi!

Despre spectacolul EU nu contez! în Revista Teatrală Radio

Arhiva rubricii Interviurile Leviathan 

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...