Ritualul de înmormântare a unui suveran se desfășoară după niște instrucțiuni clare. Ceremonialul Curţii Regale a României în caz de doliu a fost instituit în 1886 și prevede reguli care sunt respectate și în cazul membrilor familiei regale de azi, cu anumite adaptări pentru cazul în care defunctul este de religie ortodoxă.
Iată care au fost ceremoniile funerare săvârșite la moartea Regelui Carol I, petrecută la 27 septembrie (stil vechi)/10 octombrie 1914 (stil nou) 1914, la Castelul Peleş.
Funeraliile naţionale s-au desfăşurat cu deosebit fast, cu un protocol strict. Corpul neînsufleţit al Regelui a fost adus de la Sinaia, cu trenul, până la Gara de Nord şi depus la Palatul Regal, în Sala Tronului, unde a rămas pentru câteva zile. Atât plecarea din Sinaia, sosirea şi plecarea din Bucureşti, cât şi înmormântarea au fost anunţate de 101 salve de tun. În toate bisericile din țară au bătut clopotele.
Vestea morții Regelui Carol I a fost o provocare mare pentru societatea românească modernă, dar și pentru Biserica Ortodoxă Română, ca instituție, întrucât era prima înmormântare de rege de confesiune catolică într-o țară ortodoxă.
Momentele importante ale slujbelor religioase au îmbinat rânduieli din catolicism, care era religia defunctului, și ortodoxie, religia majoritară a țării noastre: prohod şi priveghi ortodoxe la Mănăstirea Sinaia, slujbă catolică oficiată în Sala Tronului, slujbă ortodoxă la închiderea sicriului, slujbă de îngropăciune ortodoxă la Mănăstirea Curtea de Argeş, oficiată de către mitropolit.
Cortegiul funerar a urmat sicriul Regelui care era înfăşurat în drapelul României şi era depus pe un afet de tun. La un moment dat a fost lăsat să meargă liber, în spatele sicriului, calul suveranului.
Din cortegiu au făcut parte în această ordine: clerul ortodox și catolic, noul Rege şi Principele Moştenitor, noua regină şi familia regală, membrii guvernului, preşedinții celor două camere ale Parlamentului purtând pe perne coroana şi spada defunctului, preşedinţii Curților de Casaţie şi Justiție, de Apel şi de Conturi, delegaţii ale Primăriei Capitalei şi primari din ţară, reprezentanţi ai colegiilor liceale şi universităţilor, delegaţi ai Academiei şi instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice, ofiţeri superiori din toate armele şi corpurile de armată.
Militarii înşiraţi de-a lungul itinerariului au dat onorul şi au anunţat prin salve trecerea sicriului.
La momentul îngropării au asistat numai Prim-Ministrul, Ministrul de Justiţie, Mareşalul Curţii şi administratorul Domeniilor Regale. Regina văduvă Elisabeta a fost prezentă numai la serviciul religios de la Mănăstirea Curtea de Argeş, necropola Familiei Regale a României.
Coordonatele funeraliilor au fost respectate întocmai. Cu toate acestea, s-a întâmplat un lucru neprevăzut de protocol în ziua de 1/14 octombrie 1914. Faptul a fost consemnat de arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer:
”În timp ce noi cântam și ne rugam pe lângă trupul neînsuflețit, am fost martorii unei scene extraordinar de impresionante și de emoționante. Fără să acorde atenție curții, clerului și celorlalți care se rugau, un popă venerabil cu barbă lungă, albă, a urcat dintr‑o parte la catafalc, croindu‑și drum printre flori și plante. Un servitor al curții a vrut să‑l oprească, dar bătrânul nu l‑a băgat în seamă. Ajuns sus, și‑a scos potcapul, pletele albe revărsându‑i‑se peste umeri, a îngenuncheat și a sărutat cu respect profund în chip de ultim rămas-bun mâna răposatului său rege. Bătrânul preot era parohul bisericii Stejar, o biserică mică, dar plină de podoabe precum o casetă cu bijuterii, care dă în grădina palatului regal, regele fiindu‑i vecin nemijlocit și cel mai mare binefăcător.”
Vezi: arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
