”Laptele vrăjit” de Ani Bradea

668
Dansul vrăjitoarelor in Trier (Foileton, 1594)
”Dansul vrăjitoarelor în Trier” (Foileton, 1594)

logo rubrica ierburi dulci pajisti amare ani bradea leviathan. roPostul Crăciunului în Submarginea aducea, în primul rând, nopți lungi și friguroase, deschizătoare de drum însă pentru sezonul poveștilor, atât de așteptate după o vară epuizantă, în care toată lumea se culca târziu, ostenită de zilele ce păreau să nu se mai termine. Pentru că vara nimeni nu avea timp de stat la taclale. Oamenii se trezeau în mijitul zorilor și se duceau la culcare aproape de miezul nopții, abia mai având răgaz să se odihnească înainte de a o lua de la capăt.

Toamna, prin noiembrie, după ce toate erau adunate de pe câmp și, datorită vremii urâte, se stătea mai mult prin casă decât pe afară, începea pentru mine anotimpul magic, și în egală măsură înfiorător, al poveștilor spuse seara, la gura sobei, înainte de culcare. Copil, le ascultam cu sufletul la gură și inima gata să-mi spargă pieptul, și le visam apoi, trezind uneori în toiul nopții toată casa. După o astfel de întâmplare, mama o certa pe Maica, pentru că iar nu a fost atentă și a vorbit, de față cu mine, întotdeauna nedezlipită de poalele ei, cu o cumnată care venea adesea pe la noi. Ce se întâmpla de fapt: în serile lungi din Postul Crăciunului veneau în vizită câteva femei de prin vecini, de o vârstă cu Maica, adică cernite din cap până-n picioare ca ea. După o vreme, toate femeile începeau să se poarte și să arate așa, o vârstă fără ani, care dura mult, chiar foarte mult, cel puțin așa aveam impresia atunci, văzându-le, pe unele dintre ele, la fel în anii copilăriei și, mai târziu, dincolo de anii adolescenței, neschimbate. Se adunau să lucreze diverse cusături și împletituri, dar cel mai mult îmi plăcea de Maica, atunci când își lua furca și torcea fuioarele albe și pufoase ca neaua. Din firele făcute de ea, mama împletea pentru noi ciorapi călduroși, botoșei de umblat prin casă și veste pe care le îmbrăcam pe sub palton când mergeam să ne dăm cu sania. În acele seri de început de iarnă, am auzit eu cele mai îngrozitoare povești ale copilăriei mele.

Francisco de Goya, ”Două femei bătrâne mâncând din castron”
Francisco de Goya, ”Două femei bătrâne mâncând din castron”

Cu ochii plecați asupra lucrului, femeile vorbeau de strigoi, suflete rătăcite întoarse de pe tărâmul morții ca să-i bântuie pe cei vii. Auzeam cu groază cum nu știu care mort, plecat de multă vreme, dar care-și iubise foarte mult animalele, venea în fiecare noapte să le hrănească, spre disperarea celor din familie, care găseau dimineața ieslele pline de fân și vitele sătule. Sau despre o bătrână, care-și rugase nora, insistent, să o îmbrace după moarte cu anumite haine, să-i pună pe cap o anumită basma, pe care, scumpă și frumoasă fiind, nora o păstrase pentru ea, nesocotind ultima dorință a soacrei sale. Drept pentru care aceasta venea noaptea, scotea basmaua din dulap și o așeza pe pat, speriind-o de moarte pe tânăra femeie, care nu mai știa câți preoți să cheme, ce rugăciuni să facă, să sfințească odaia și să alunge spiritul răzbunător din ea.

Toate poveștile acestea mă înspăimântau într-o asemenea măsură încât, nu doar că nu mă mișcam auzindu-le, dar multă vreme după aceea nu puteam să închid ochii, de teamă că voi regăsi în vis grozăviile auzite.

Într-o seară s-a spus o poveste stranie, nu că nu ar fi fost toate la fel, dar de data asta lucrurile se întâmplau atunci, țineau de prezent, nu de un trecut asupra căruia nu exista nicio cheie de controlat veridicitatea. S-a vorbit cu indignare despre vacile care rămâneau fără lapte din pricina unor femei-vrăjitoare, care se pricepeau să ”ducă” laptele din ugerele pline ale vitelor din grajdurile sătenilor, în cele ale altor animale sau chiar în locuri dintre cele mai ciudate, de unde puteau apoi să-l scoată și să-l folosească. S-a pomenit atunci, în șoaptă, un nume, pe care eu l-am auzit totuși, chiar dacă nu-mi venea a crede. Era al unei bătrâne, venea și ea destul de des pe la noi, și pe care oamenii o ajutau la diferite treburi casnice deoarece trăia singură, văduvă fiind de foarte mulți ani. Locuia într-o casă formată din tindă și o singură încăpere, cu pământ pe jos, în care mirosea întotdeauna a mucegai, cel puțin aceasta este amintirea mea olfactivă acum, gândindu-mă la vizitele pe care le făceam uneori acolo cu Maica. Nu-mi amintesc care era numele ei adevărat, nici nu cred că am știut vreodată, dar toată lumea îi spunea Chiroaia. Mai târziu, mulți ani mai târziu, mama mi-a confirmat că auzisem bine. Da, Chiroaia era vrăjitoare și se ocupa cu dusul laptelui de la vaci. A rămas, până în zilele de acum, o poveste cu un bărbat care a ajutat-o să taie lemne, într-o toamnă. Seara, Chiroaia l-a întrebat ce ar dori să-i gătească, dar bărbatul ar fi zis că se mulțumește și cu o cană de lapte. Femeia a luat o strachină de lut și a ieșit din casă. Intrigat, știind că ea nu are vacă, bărbatul, fără să fie văzut, a urmărit-o. Aceasta s-a dus la cuptorul de pâine, unde a evocat numele mai multor animale din grajdurile vecinilor, dar și al unor jivine, ținând vasul lipit de ”fruntea” cuptorului (cum zicea Maica). În vas a început să curgă lapte, în timp ce femeia continua incantațiile. Când a ajuns să evoce și șerpii, spre a-i veni în ajutor, bărbatul a fugit înspăimântat.

Povestea cu furtul laptelui de la vaci a fost, și mai este încă, o credință extrem de serioasă în Submarginea. Maica, împreună cu mama, ascundeau într-un ciucure de lână roșu un amestec de semințe și plante descântate, pe care-l atârnau la gâtul vacii, lângă clopot, imediat după ce aceasta făta, și de unde niciodată, și sub nicio formă, nu era înlăturat. Ca o minimă și obligatorie măsură de protecție, garanția că laptele nu poate fi furat. Cu toate acestea, s-a întâmplat odată ca vaca să-și piardă prețioasa podoabă și să rămână, brusc, cu izvorul laptelui aproape secat. Atunci nu am înțeles prea bine ce s-a întâmplat, cum nu am înțeles nici supărarea care se instalase în casă, șușotelile dintre Maica și mama, dar nici felul în care, peste o vreme, lucrurile au reintrat în normal.

Mama mi-a povestit totul acum, pentru că am rugat-o insistent să-mi vorbească despre acele momente, dar și pentru că, femeie în toată firea fiind, a considerat că aș putea înțelege. Mi-a spus că de fapt ea a rezolvat atunci lucrurile, că a fost învățată ce să facă de către o bătrână din sat, care i-a spus că, dacă vrea ca vaca din grajdul nostru să mai dea vreodată lapte, trebuie să se conformeze întocmai. În plus, văcuța blândă devenise atât de agitată încât nu suporta să o mai atingă nimeni din familie. Mama a trebuit să învețe un descântec destul de lung, pe care acum îmi spune că nu și-l mai amintește, că ar mai putea, eventual, să redea unele frânturi. Apoi, imediat ce vaca a adus pe lume un vițel mare și sănătos, mama s-a dus în grajd singură și s-a încuiat acolo. S-a dezbrăcat complet și, murmurând continuu descântecul, a înconjurat de trei ori trupul vacii culcate, cu ciucurul roșu în mână, pregătit dinainte, pe care i l-a agățat apoi de gât. S-a îmbrăcat, a ieșit din grajd și a îngropat în grădină placenta, cât mai adânc, să nu poată fi găsită nici de animale, dar nici de oameni! Am înțeles că o infimă bucățică din placentă, căzută în mâna unei vrăjitoare precum Chiroaia, ar fi nenorocit vaca noastră pentru totdeauna.

Trebuie să recunosc că povestea mamei m-a șocat! Cum șocată mai sunt chiar și acum, scriind aceste rânduri. Nu am putut și nu mi-o pot imagina pe mama așa! Dar ea, calmă, a sfârșit de povestit asigurându-mă că doar datorită acestui ritual lucrurile au reintrat în normal, iar vaca aceea ne-a mai fost încă multă vreme sursă de hrană.

Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.