”Les hommes d’antan” de Florentina Loredana Dalian

696
florentina loredana dalian leviathan.ro iarna 1954

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.ro”Où sont les neiges d’antan?” se întreba poetul și, uneori, ne mai întrebăm și noi, astăzi. Nu, fraților, nu aceasta e-ntrebarea, că, dacă Dumnezeu ne-ar da zăpezile de altădată, dați-mi voie să cred că cei mai mulți ne-am – scuzați! – emoționa pe noi și-n scurtă vreme am și da colțul. Întrebarea care se pune e alta: Où sont les hommes d’antan? Despre acești oameni de altădată am o poveste, una reală, dar care cu siguranță se regăsește în mii de alte povești asemănătoare.

Pentru că tot se face referire zilele acestea la vifornița din 1954, atât de dramatică încât n-a putut fi uitată nici astăzi, povestea mea e chiar de atunci. Eu nu eram pe-atunci, dar mama mea era și ”povestea” am auzit-o de la ea, nu doar o dată, dar și spusă direct de bunica, pe când trăia. În 1954, mama avea 5 ani și era cea mai mică din cei patru frați, cel mai mare având pe atunci 14 ani. Desigur că ei își aminteau acele vremuri cu bucuria copilului care mergea pe deasupra caselor (troienele depășiseră gardurile), care se urca sus, cu sania, pe derdelușul format în grădină și își dădea drumul de acolo. Dar, totodată, memoria a reținut și ceea ce se întâmpla cu adulții, cu acei oameni căliți, doar ieșiți dintr-un război în care numai bine nu le-a fost.iarna anului 1954

Când a venit urgia din 1954, pe bunicul l-a prins la serviciu, la SMA, la vreo 5 Km de casă. Și, evident că n-a mai putut ajunge curând acasă. Bunica rămăsese, așadar, cu cei patru copii și cu animalele pe care le creșteau în curte. Nu telefoane, nu apă la nas, nu lemne de foc, nimica la îndemână, dar lopata era la locul ei, că, pe atunci, iarna nu-i prindea pe oameni nepregătiți. Și ce-a făcut bunica atunci? A dat vreun telefon, s-a dus să zbiere isteric pe la vreo televiziune, s-a miorlăit pe la gardul autorităților? Nu! Și să fi vrut, n-ar fi avut cum. Nici măcar nu și-a permis luxul să se vaite de una singură-n casă, că luxul acesta nu ți-l permiți când ai patru copii de crescut. A pus mâna pe lopată și prin nămeții ăia de doi metri a făcut o cărare spre poartă (habar n-am cum a reușit!) și una spre cotețul porcului. Ce indignată am fost când am aflat că băgaseră purceaua în casă! Cum să domiciliezi cu porcul, cine-a mai pomenit? Abia mai târziu am înțeles că porcul ăla era hrana familiei pe mai multă vreme și, dacă l-ar fi lăsat în coteț, ar fi murit, dacă nu de frig, atunci sufocat de zăpada care-l acoperise și care continua să cadă. Pe atunci, în satul bunicilor mei, nu exista sursă de apă în curte, apa se căra de la doi kilometri, cu cobilița. Oamenii și-au tăiat cum au putut drum prin munții de zăpadă, până la fântână, căci fără apă, câtă vreme se putea trăi? Cărarea aceea era atât de îngustă, totuși, încât, dacă se întâlneau doi venind din sensuri opuse, era nasol, unul trebuia să dea înapoi. Ca să nu mai vorbim de faptul că oamenii nu umblau încălțați cu bocanci îmblăniți, de firmă, ci cu niște amărâte de opinci din piele de porc. Îmi imaginez cum ar zice bunica, râzând, cu referire la vremurile de astăzi: ”Da’ bine, barem, că ne-am mai încălțat. Va să zică, s’tem mai încălțați ca altădată!” Subscriu! Și întreb retoric, nu fără regret: Où sont les hommes d’antan? 

Slobozia, 11 ianuarie 2017

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.