Mărțișorul: de la legendă, la tradiție

790
Legenda Martisorului la romani si moldoveni Soarele

Din timpuri imemoriale, culturile europene au asociat începutul primăverii cu ziua de 1 martie, în ciuda opoziției astronomilor, care – milenii de-a rândul – susțineau că a vorbi de primăvară până la echinocțiul din luna martie, nu poate fi mai mult decât o bazaconie administrativă.

Vinovat de toată amețeala calendaristică a fost, pare-se, chiar Romulus, individul legendar care – pe lângă activitățile cu iz bucolic precum întemeierea Romei și omorârea fratelui geamăn Remus – s-ar fi ocupat, zic gurile rele, și cu inventarea de caldendare pentru supușii săi. Vechiul calendar roman, a cărui paternitate i-a fost atribuită de posteritate, stabilea ziua de 1 martie, drept cea dintâi zi a anului și totodată ziua în care plebeii și patricienii din Cetatea Eternă sărbătoreau Matronalia, o sărbătoare dedicată zeiței Juno Lucina, patroana maternității și a nașterilor. Cum însă, în martie se celebrau faimoasele Feriae Martis – serbări dedicate zeului Marte, patronul războiului, agriculturii și fertilității – cele două festivități se împleteau într-un melanj spiritual și teluric, care ducea paroxismul societal la cote maxime.

Și în teritoriul ocupat de actualele plaiuri mioritice aveau loc, cam în aceeași perioadă, celebrări ale zeului Marsyas Silen, considerat de vechii traci drept inventator fluierului și patron al pământului, vegetației și fecundității naturii. Ulterior cuceririi spațiului geo-cultural trac de către romani, are loc un melanj ideatic, ritualic și simbolic între cultului lui Marsyas Silen (suprapus peste cultul ancestral, mult mai vechi, al Marii Mame), cultul zeiței Juno Lucina și cel al zeului Marte. Principalul rezultat al acestui amalgam religios și administrativ a fost atribuirea numelui de mărțișor unei tradiții, care – potrivit specialiștilor –  ar fi apărut pe pământurile românești acum aproape 8000 de ani și care, ar fi luat forma purtării de pietre prețioase și/sau monezi, înșirate pe fire de lână.

Legendele mărțișorului sunt multe, dar cea mai cunoscută este cea care leagă făurirea mărțișoarelor de o problemă gravă a umanității.

Spune astfel legenda că Soarele, dorind el să salte-n horele muritorilor, s-a metamorfozat într-o zi într-un tânăr fecior și s-a pus pe dănțuit prin sate. Ca-n orice thriller serios, întâmplarea face însă că în momentele de extaz dansant, chipeșul flăcău a fost răpit de un zmeu și întemnițat într-un beci al unui palat de cleștar. Lumea, fără Soare, s-a făcut din ce în ce mai tristă, păsările și-au pierdut trilul, izvoarele au secat, copiii uitaseră să mai zâmbească. Din palatul lui de cleștar, zmeul privea satisfăcut la muritorii care nu îndrăzneau să i se opună. Într-o bună zi, un voinic s-a hotărât să salveze Soarele și, ajutat de mulți pământeni care i-au dat din puterile lor, a purces la un drum lung către castelul îndepărtat unde era întemnițat astrul transformat în om. A ajuns la castel după ce trecuseră trei anotimpuri (vara, toamna și iarna) și, după o luptă crâncenă, a reuști să-l răpună pe zmeu. Rănit și cu ultimele puteri, tânărul a deschis temnița, iar Soarele a urcat iar pe bolta cerească, înveselind din nou muritorii. Natura a reînviat, dar tânărul voinic, a căzut în genunchi, fericit de izbânda sa. Sângele îi curgea din răni pe zăpada și, topind-o, o transforma în niște flori albe, cărora oamenii aveau să le spună: ghiocei. Când ultima picătură de sânge s-a scurs, tânărul a murit. Pentru a onora sacrificiul lui, tinerii împletesc de atunci două fire de lână, unul roșu și altul alb, pe care le dăruiesc persoanei iubite sau celor apropiate.

După unele  informaţii etnografice, cele două fire răsucite ar fi semnificat iarna şi vara, iar de ele se agăţa o monedă de aur, argint sau din alt metal. În unele accepțiuni, împletirea firelor roșii și albe nu este altcevad decât o reprezentare a împletirii dintre principiul feminin (roșu, simbolizând focul, sângele şi soarele) și principiul masculin (alb, derivat din serenitatea norilor şi limpezimea apelor).

În zilele noastre, cu toate că din punct de vedere al valorii nominale, mărțișorul este departe de talismanele antichității, din punct de vedere al creativității, a ajuns să capete forme și culori, care mai de care mai inedite și interesante. De cele mai multe ori însă, simbolistica sa a rămas neschimbată peste veacuri, mărțișorul continuând să fie un simbol al începutului, al renașterii şi al belșugului.

Într-o contemporaneitate dominată de tehnologie, reîntoarcerea la poveste, mai ales o poveste cu aura mitologică şi care a străbătut istoria timp de secole, este o călătorie, o experiența. Pentru că, a crea un mărțișor, înseamnă nu doar a combina câteva materiale, ci mai ales a investi obiectul respectiv şi cu o valoare simbolica proprie, ascunsa între semnificațiile generale.

Crearea și dăruirea de mărțișoare devine astfel o poveste vie, dinamică, în care sunt condensate simultan viziuni ale trecutului, trăiri ale prezentului și proiecții ale viitorului.

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here