Memorie involuntară

1198
costin tuchila memorie involuntara leviathan puscarie drepturi

Să te apuce plânsul, nu alta, să plângi cu lacrimi uriașe, ceea ce e periculos, poți inunda vreo odaie din locuință, apa poate ajunge la vecinul de dedesubt… La o tembeliziune – nu rețin care – auzii o știre: ”În unele penitenciare din România – citea cu poftă fătuca de pe prompter – deținuții stau câte 20, ba chiar 30 într-o cameră.” De plâns, într-adevăr. Greu la pârnaie, greu de tot, să-i grațiem, cum să ții borfașii câte 20-30 într-o încăpere? Inuman. Borfașii trebuie să stea în condiții civilizate, măcar pensiune de una stea.

Și cum auzii, memoria involuntară lucră. Îmi amintii de tinerețe, acum vreo, scuzați, 40 de ani. 40 de ani, un fleac, nu te poți juca cu memoria. Îmi amintii așadar de stagiul militar într-o comună din Dolj, Plenița. Pe vremea aceea junele care intra la facultate făcea obligatoriu mai întâi armata, la termen redus, nouă lunișoare din viață, unde se întâmpla s-o facă. Trecem peste detalii care i-ar putea, desigur, enerva pe democrații de azi și mai ales pe cei care se încruntă că pârnăierul nu stă la pensiune de una stea.

În dormitorul unde furăm cazați de cum sosirăm la unitatea militară, eram vreo 80, la o primă ochire. Încet-încet – necesitatea era lege – numărul nostru spori, eram aproape 100. Cum venea iarna, unii se gândiră că nici nu era tocmai rău că ni se adăugaseră ceva suplimente în partea din spate a dormitorului: mai mulți oameni care respiră puteau însemna mai multă căldurică.

Dădu însă un ger afurisit, ba chiar și oarece crivăț. ”Soldatul ticălos”, cum ne răsfăța un ofițer, rezistă, el are șapte vieți, ca pisica. Foarte adevărat. Dar cum gerul nu slăbea, iată că se întâmplă inevitabilul: țevile înghețară și ”soldatul ticălos” înmulțit cu 100 rămase fără apă la spălător, ba chiar și la – scuzați – budele turcești. Trecu o zi, trecură două, trecură trei, soldatul nu trebuie să intre în panică, întrucât dușmanul profită de orice slăbiciune. Ne organizarăm. În curtea regimentului, un fel de maidan lărguț, trona un stâlp pe care se montase cutia poștală (pentru expedierea cunoscutelor epistole care începeau invariabil cu: ”Dragă mamă și tată, afla-ți despre mine căci sînt bine sănătos, cea ce v-ă doresc și matale...”). Aproape de stâlp, era o cișmea, bucuria zilelor de vară. Așa că ”soldatul ticălos” se mobiliză și, în schimburi riguros instruite, alimenta temeinic spălătorul și, scuzați, respectivele turcești, cu găleți cu apă. (Găleți aveam, iar dacă nu aveam destule, făceam rost.)

După vreo zece zile, iar se întâmplă inevitabilul: îngheță și cișmeaua, ba chiar crăpă. Atunci ”soldatul ticălos” se gândi că ar mai fi o soluție: să pună zăpadă în găleți și să o topească. Dar de unde foc? Cu așa ceva ”soldatul ticălos” nu era dotat, fiind pericol de incendiu pe unitate. Acuma, să nu râdeți, dar lipsa de apă avu și un avantaj. În cele vreo trei săptămâni fără apă, ofițerul care, dimineața, la apel, când îl prindea pe ”soldatul ticălos” nebărbierit, îl rădea pe uscat cu o lamă bine ascuțită (avea întotdeauna în buzunar ustensila), abandonă nobila îndeletnicire. Uman, ofițerul. Ce-i drept, criză de nervi făcea văzând ditamai plutonul de infanteriști nebărbieriți.

Pe gerul și crivățul respective, care spărseseră țevile întregului regiment, cantina continuase însă să funcționeze. Acolo era voie să faci focul, deci soldatul bucătar și ajutoarele sale minunate puteau topi în voie zăpadă pentru a pregăti uriașele oale cu lături numite simbolic mic dejun, prânz și cină.

A dracului memorie involuntară!

Costin Tuchilă

Comentați via Facebook

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here