Dacă ar trebui să vorbim despre poezie în raport cu teatrul, proza sau publicistica lui I. L. Caragiale, nu putem să punem semnul de egalitate în privinţa valorii artistice, poate şi pentru faptul că marele scriitor nu s-a considerat poet, iar publicul dar şi critica literară nu l-au perceput ca poet. În lucrarea sa Viaţa lui I. L. Caragiale, Şerban Cioculescu afirmă printre altele că marele dramaturg „n-a năzuit nicicând gloria de poet liric”. Caragiale a scris şi a publicat versuri de la debuturile sale şi până la sfârşitul vieţii. A scris în jur de 70 de poezii, dintre care unele sunt fabule, altele sonete, altele poeme în proză.
În volumul al III-lea de Opere de I. L. Caragiale, apărut la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (2011), care cuprinde Teatru, Scrieri despre teatru, editorii au considerat că este locul creaţiei poetice a lui Caragiale, cu titlul Versuri: „În secţiunea Versuri sunt cuprinse, în ordine cronologică, poezii satirice, pastişe şi parodii, fabule, epigrame ş.a., risipite de Caragiale, de-a lungul carierei sale scriitoriceşti, în publicaţiile, îndeosebi satirice, pe care le-a condus sau la care a colaborat. În noua ediţie au fost incluse câteva poezii semnalate de critică şi recuperate din presa timpului de Constantin Hârlav. Am fost circumspecţi faţă de unele compuneri de acest gen, lăsând deoparte pe cele de a căror paternitate ne îndoim.”
Prima publicaţie în care îl putem identifica pe Caragiale ca poet este „Ghimpele”, nr. 46 din 6 decembrie 1873 (Sonet [„Ești rege. Și pe tronu-ți…”], dedicat „Dlui Agostino Mazzoli, bariton absolut, cu ocaziunea beneficiului său în opera Ernani”). De altfel, câteva luni mai târziu Caragiale publică în „Revista contimporană” poemul Versuri, în care se defineşte în raport cu creaţia poetică: „Ce-mi spui de poezie, ș-acea chimeră tristă,/Când lumea d-astăzi, rece şi materialistă,/Îşi râde de chimere şi de puterea lor?/Credinţele d-acum condamnă poezia/Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia/Ce merită să poarte dispreţul tuturor.”
Jalba hoților din închisori
de I. L. Caragiale
Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Când alţii danţuri
Trag fără frică sus la putere,
Şi când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!… însă… tăcere:
Ei au putere!…
*
Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi târnuiala?…
Noi stăm la umbră pentru nimica,
Şi… dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi!… Nu cunosc frica…
Nu e nimica!…
*
Daţi-ne drumul: e nedreptate
În puşcărie
Ca să ne ţie
Colegii noştri! Oh! ce păcate!…
A noastră şcoală
A rămas goală,
Căci toţi elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete…
Iar noi, acilea în amorţire
Stăm în lihnire!…
*
Daţi-ne drumul! fără zăbavă!
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul: fiţi de ispravă!
La tâlhărie
Ţara să fie
Pe mâna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare
S-o smulgeţi singuri ca din topor!
Daţi-ne drumul cu mare zor!…
De remarcat este că anul răscoalelor ţărăneşti, 1907, l-a determinat pe Caragiale să scrie fabule. Ele au apărut în „Convorbiri critice”, nesemnate, apoi sub pseudonimul Un mare anonim şi au fost considerate de către Mihail Dragomirescu capodopere ale genului. Caragiale a fost un foarte bun imitator, parodiindu-i pe Bolintineanu, Alecsandri, Coşbuc, Eminescu, versurile sale fiind reunite la rubrica „Parodiile din «Epoca literară», 1896” (au apărut în foiletonul „Universului” din 3 aprilie 1909). Ultima ieşire a lui Caragiale în contra poeziei moderniste a fost într-un alt foileton al „Universului”, din 27 februarie 1909, intitulat Poeme în proză.
Ridendo castigat mores, probabil că aceasta a fost totuşi o profesiune de credinţă a lui Caragiale. Nici poezia nu a făcut excepţie de la această regulă, deşi scriitorul, în ultimă instanţă, a satirizat lumea şi moravurile ei dându-le valoare perenă.
Jalba hoților din închisori este, după cum lesne aţi remarcat sau veţi remarca şi domniile voastre, o satiră care pică exact ca o ghilotină pe capul puterii politice din vremea Domniei sale.
Domnul Caragiale pune, cu rafinament, semnul egalităţii între puşcărie – tâlhărie – anarhie, dar şi între danţuri – lanţuri – putere – tăcere – măsură – fură. Aceasta este esenţa, restul, cum cred că ar fi spus şi Domnul Caragiale, este poezie.
A apărut în „Ghimpele”, XVI, nr. 5, 26 ianuarie 1875, p. 2. Semnată Rac şi Sir-Kock. Erau, de fapt, inversarea unor pseudonime cunoscute în redacţie şi chiar de către cititor: Car (Caragiale) şi Cocris (Constantin Cristescu). Identificarea poeziei aparţine lui Vicu Mândra care o publică, însoţită de o prezentare: Caragiale la „Ghimpele”. Câteva precizări şi o poezie necunoscută, în „Gazeta literară”, VIII, nr. 17/371, 20 aprilie 1961, p. 6. Reprodusă de Şerban Cioculescu în Opere, III (1962), p. 432.
Retipărită în Opere, vol. III (2011), p. 953–954. O acidulată satiră împotriva hoţilor „onorabili”, bugetivori, de pe poziţiile opoziţiei liberale. Se face simţită şi o notă parodică a poeziei grandilocvente. (Nota editorilor, ed. cit., 2011).
