”Oameni la inimă, ca o rană” de Florentina Loredana Dalian

259
Artemisia Gentileschi, Autoportret, ”Alegoria picturii”, 1638
Artemisia Gentileschi, Autoportret, ”Alegoria picturii”, 1638

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roM-a sunat Maria, din Bucureşti, trezindu-mă din somnul de prima zi din an. Iubesc somnul, dar şi mai mult iubesc să fiu trezită din el de oameni dragi, pozitivi, luminoşi. E ca şi când ai visa frumos. De câte ori am văzut-o pe Maria? Habar n-am! Trei, patru, cinci…? Ce contează? ”Eşti a doua persoană pe care o sun anul ăsta, după mama. Eşti un om special şi sunt fericită că te-am cunoscut. Nici nu trebuie să vorbim mult. Sunt oameni care se află mereu acolo, la inimă, ca o rană.” Urechea mea poetică, fie şi adormită, tresare deodată şi sesizează frumuseţea zicerii. Îi spun Mariei, glumind: ”Măi, eu te ştiam pictoriţă, nu poetă! Ei vezi, e de ajuns numai să te afli în preajma mea ori pe aceleaşi unde electromagnetice şi să şi devii poetă!” Râde tare. Mi-o imaginez dezvelindu-şi dantura frumoasă. Adaug: ”Ia să iau şi eu o pensulă în mână, te pomeneşti c-am să devin pictoriţă! Poate se ia şi la mine talentul tău.” ”Habar n-am de unde mi-a venit!” mai zice Maria. Şi mai e ceva ce nu ştie: cât de bine a nimerit cu vorbele ei venite ”de nicăieri” peste starea mea din zilele acestea. Oameni la inimă ca o rană? Păi bine, măi, şi eu, poeta, de ce n-am ştiut să-mi definesc asta? Este exact aşa.

Pe omul-rană nu îl iubeşti în mod obişnuit, aşa cum ţi-ai iubi părinţii, copiii, fraţii, soţul/soţia. Pe aceştia îi iubeşti calm, firesc, echilibrat (la cote maxime, când e vorba de copii, fireşte). Pe omul-rană ai vrea uneori să nu-l iubeşti, sau nu în felul acela, dureros, ai vrea să-l smulgi, să-l azvârli. Nu poţi. Şi nici nu vrei. Mimezi decizia, îţi promiţi: c-ai să faci şi-ai să dregi; ori că n-ai să mai faci şi n-ai să mai dregi. O vreme ţi se pare că-ţi reuşeşte. Dar el se află mereu acolo, în inimă, ca o rană. Îl porţi peste tot cu tine, în tine. Îţi dai seama că, pentru a-l alunga, ar trebui să-ţi smulgi inima din piept şi s-o dai câinilor. Nu te-nduri. Fără inimă, nu exisţi. Iar omul-rană pulsează acolo, odată cu ea. Şi tu nu ştii, nici nu vrei să ştii cum ar fi să te vindeci… 

Slobozia, 1 ianuarie 2015

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian 

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here