”Octavian Goga, o conștiință vie a vremii sale” de Daniela Șontică

882
Daniela Sontica Octavian Goga leviathan.ro

logo rubrica memor daniela sontica leviathan.roOctavian Goga rămâne în istoria literaturii noastre prin atașamentul său față de lumea rurală, cu care empatiza și ale cărei drepturi le cerea prin scrisul său. ”Rugăciune”, ”Plugarii”, ”Noi” și ”Oltul” sunt binecunoscute creații ale ”poetului pătimirii noastre”.

Pentru volumul său de debut, purtând titlul ”Poezii”, apărut în 1905, a primit Premiul ”Năsturel-Herescu” al Academiei Române, la recomandarea lui Titu Maiorescu, care a prezentat raportul în plenul Academiei. Până în 1920, când a fost primit în Academie, a mai publicat: ”Ne cheamă pământul” (1909), ”Din umbra zidurilor” (1913), ”Cântece fără țară” (1916), toate bine primite de critică și public.

Octavian Goga
Octavian Goga

În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei Române, iar Nichifor Crainic a susținut atunci discursul de elogiere. Câteva fragmente din acel discurs sunt edificatoare: ”Clasa şi-a oprit răsuflarea. Eram seminarişti, iar poetul acesta nou îşi începea cântarea cu o prosternare în faţa lui Dumnezeu; eram băeţi dela ţară, iar el îşi mărturisea toată nădejdea în muncitorii ogoarelor, în clăcaşii urziţi din lacrimi şi sudoare. Limba lui nu semăna cu a poeţilor, pe cari îi cunoşteam pe-atunci, fiindcă el vorbea ca din ceasloave şi cazanii. Pe urmă, două lucruri ne pridideau simţirea: lacrimile pătimirii de dincolo de Munte şi revolta împotriva strâmbătăţii milenare.”

Crainic îl cunoscuse pe Goga la o şezătoare literară în vechea Universitate din Bucureşti: ”Apariţia poetului printre noi a fost un delir. Nu ne interesa ce ne va spune, fiindcă toate poeziile i le ştiam pe dinafară. Eram fericiţi că-l vedem. În figura lui de tânăr cu trupul puţintel, de înfăţişare blondă şi aristocrată, că parcă nu s-ar fi tras dela ţară, «cu ochii verzi ca leuşteanul», purtând o pălărie ţuguiată de vânător tirolez şi un pardesiu pestriţ, altfel decât pe la noi, am avut fiorul sguduitor al Ardealului. Sosea din ţara unde «plâng doinele şi râde hora». Simpla lui prezenţă încrâncena inimile tinere de regretul că nu suntem şi noi ardeleni, să luptăm şi să suferim ca dânsul.

Niciun poet nu foloseşte atâtea cuvinte specifice cultului nostru religios ca Octavian Goga. E ca o stropitură rituală de botez, pulverizată peste toate versurile și peste întreaga lume a viziunii sale poetice.

Feciorul preotului din Răşinari, cu cel mai firesc gest al făuritorului de metafore, extinde cât lumea biserica satului natal, îi face zidurile străvezii ca bolta cerului şi le duce până la marginea orizontului. Altar, clopotniţă, catapeteasmă, preot sau popă, apostol, liturghie, scriptură, ceaslov şi molitfelnic, cantor şi strană, credeul, rugăciune, cuminecătură, hirotonire, aghiasmă, mir, busuioc, raiul, păcatul, iadul, soborul, cucernic, tropare, isonul, praznic, Mântuitorul, Născătoarea sau Prea Curata, Sfântul Nicolae, milostiv, umilinţă şi aşa mai departe.”

Veturia și Octavian Goga
Veturia și Octavian Goga

Octavian Goga s-a născut în anul 1881 în comuna Răşinari (judeţul Sibiu), unde a urmat primele clase, a făcut gimnaziul şi liceul unguresc la Sibiu, transferându-se apoi la liceul românesc din Braşov, unde, în anul 1900, a luat bacalaureatul. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta. A fost căsătorit mai întâi cu Hortensia Cosma, apoi cu Veturia Triteanu. A scris și piese de teatru, nu tot atât de valoroase precum opera sa poetică. De asemenea, a fost traducător.

Aurel-Vlaicu-si-Octavian-Goga

După câteva procese de presă în anii 1907–1909, în 1911 autoritățile austro-ungare i-au intentat un nou proces din cauza atitudinii sale militante în favoarea românilor din Imperiul Habsburgic și a fost închis la Seghedin (1912), unde a fost vizitat de I. L. Caragiale.

Octavian Goga, desen de Marcel Iancu
Octavian Goga, desen de Marcel Iancu

În 1913, Octavian Goga a făcut parte din delegația Partidului Național Român, care a dus tratative cu guvernul ungar cu privire la drepturile românilor din Transilvania. Anul următor s-a stabilit la București. În 1916 s-a înrolat în Primul Război Mondial, care i-a inspirat ciclul de versuri ”Război”.

În urma semnării Păcii de la București-Buftea, Octavian Goga s-a îndreptat spre Londra și Paris, pentru a se alătura grupului de intelectuali români aflați acolo, în vederea determinării marilor puteri de a recunoaște desăvârșirea unității statale românești. Contribuții de seamă în realizarea acestui demers au avut, printre alții, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, V. Lucaciu, Traian Vuia.

Octavian Goga, prim-ministru, împreună cu patriarhul Miron Cristea (1938). Sursa foto Dicționarul general al literaturii române, EK, București, EdituraUnivers Enciclopedic, 2005
Octavian Goga, prim-ministru, împreună cu patriarhul Miron Cristea (1938). Sursa foto: ”Dicționarul general al literaturii române”, E–K, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005

În Consiliul Național pentru Unitatea Românilor creat de Take Ionescu la Paris, între 24 august și 6 septembrie 1918, Octavian Goga a fost ales vicepreședinte, alături de Vasile Lucaciu, C. Angelescu și Jean Th. Florescu. Acest consiliu făcea cunoscută opiniei publice mondiale ideea privind necesitatea unirii Transilvaniei cu Regatul României. După cum se știe, Consiliul a fost recunoscut de guvernele Franței, Angliei, Italiei, Statelor Unite ale Americii.

Vestea Unirii de la 1 decembrie 1918 a fost primită cu mare entuziasm de românii de peste graniță și de membrii Consiliului de la Paris. Octavian Goga, aflat, încă la Paris, a fost ales membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Goga militase pentru Unire încă înainte de război printr-o serie de volume conținând articole politice: ”O seamă de cuvinte” (1908), ”Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi” (1911), ”Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală” (1915).

După 1918, Octavian Goga a fondat Partidul Național Agrar, care a fuzionat cu Liga Apărării Național Creștine, condusă de A. C. Cuza, formând Partidul Național Creștin. A făcut parte din diferite guverne și a îndeplinit funcții înalte: ministru al Instrucțiunii și Cultelor, ministru al Cultelor și Artelor, ministru de Stat, ministru de Interne. A fost prim-ministru al României între 28 decembrie 1937 şi 11 februarie 1938.

În urma unui accident vascular cerebral, Goga s-a stins din viață la 7 mai 1938, singur (soția sa prefera Bucureștiul), la castelul său de la Ciucea, pe care îl cumpărase de la văduva poetului maghiar Ady Endre în 1919. A fost transportat la București, depus la Ateneu, apoi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu cu funeralii naționale, din dispoziția lui Carol al II-lea. După un an, rămășițele sale pământești au fost reînhumate la Ciucea.

Rugăciune

              de Octavian Goga

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

Vezi: arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.