Poezia este neliniște. Dinu Ianculescu în dialog cu Pușa Roth

742
Dinu Ianculescu vocea de sambata seara
Sursa foto: http://crom-neu2.blogspot.com.es

Într-o zi de luni, 7 octombrie 2002, l-am întâlnit la Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor pe poetul și actorul Dinu Ianculescu la lansarea volumului său de poezie Un gând,un chip ştiut, un vis, un timpTot cu această ocazie s-a lansat și cartea Fantasme din lumea cealaltă de Theodor Vasilache. Pe amândoi autorii i-am invitat la Radio pentru interviuri, care au fost apoi cuprinse în volumul Dincolo de curcubeu e lumea (Editura Viitorul Românesc, 2002, București) la capitolul Poezia este neliniște. Sigur, astăzi voi alege dialogul cu cel plecat în aceste zile dintre noi, actorul și scriitorul Dinu Ianculescu.

Pușa Roth: Domnule Dinu Ianculescu, sunteţi un obişnuit al microfonului atât în ţară, cât şi în străinătate. După titlu, volumul dvs. de rondeluri are mai multe coordonate. Cum le definiţi?

Dinu Ianculescu: Acesta este al cincilea volum de poezii şi al treilea de rondeluri. Închei un capitol care m-a pasionat. Am început rondelurile, care presupun rigoare, pentru că am zis să se spună, aşa cum s-a scris cândva, că sunt poeţi care scriu poezie cu vers alb şi poeţi care ştiu să scrie ca pe vremuri, cu rimă. Indiferent de cele două ipostaze, eu am început prin a scrie poezie de dragoste, poezie lirică şi am continuat cu un fel de poezie epică. Imediat după război, am scris o poezie împotriva Dictatului de la Viena. Ultimul meu volum este un fel de pariu pe care l-am pus cu mine însumi, că voi fi în stare să scriu încătuşat în aceste chingi.

P.R.: Titlul Un gând, un chip ştiut, un vis, un timp cuprinde o lume dar şi multe întrebări. Care sunt întrebările la care aţi răspuns?

D.I.: Socotesc că înainte de toate poezia trebuie să spună ideea pe care trebuie să o exprime autorul, şi eu scriu o poezie existenţială. Poate că nu întotdeauna este gustată această poezie, pentru că noi suntem obişnuiţi să ne trăim viaţa şi nu să o discutăm. În aceste poezii reflectez asupra vieții de până acum, dar şi la ce mă aşteaptă de aici înainte. Oamenii cred că poezia mea este o poezie tristă. Chiar şi când vorbesc de viitorul meu, care este al unui om în vârstă, aceasta nu mi se pare că ar fi un lucru trist.

P.R.: Gheorghe Pituţ afirma pe coperta interioară a cărţii că ”la Dinu Ianculescu timpul este un drum de la naştere spre totdeauna, într-un peisaj al melancoliei, în care fiinţe şi lucruri lunecă într-o linişte neasemuită”. Poezia este nelinişte…

D.I.: Nelinişte şi linişte în acelaşi timp.

P.R.: V-aţi aşezat între linişte şi nelinişte sau le-aţi combinat?

D.I.: S-ar putea spune că le-am combinat. Dacă m-aş fi aşe­zat între ele, aş fi fost mai mulţumit. Mă aşez în linişte când am satisfacţia că am izbutit să scriu ceea ce am vrut să scriu.

P.R.: Aţi plecat de multă vreme din ţară şi scrieţi tot în limba română. Dacă aţi fi scris într-o altă limbă, în cazul dvs. limba germană, sentimentul poetic ar fi avut aceeaşi dimensiune?

D.I.: Nu pot să scriu în altă limbă. Ca să poţi vorbi o limbă străină, trebuie să gândeşti în limba respectivă. Eu joc pe scenă în limba lui Goethe…

P.R.: Dar cu inima lui Dinu lanculescu

D.I.: Nu pot să pretind că sunt un om care gândeşte în limba germană. Sunt angajat pentru roluri pe care nu pot să le facă cei care gândesc în această limbă. Adică un rol de străin cu anumite accente speciale. Probabil că ştiţi ce se spune despre ce este un emigrant. Un emigrant este cel care a pierdut totul, în afară de accent. Eu îmi păstrez accentul românesc şi se pare că este bine. Să revenim la poezie. Ştiţi că şi atunci când este tradusă sau scrisă în altă limbă, trebuie să fie gândită în limba respectivă. A scrie o poezie cu formă fixă precum rondelul sau sonetul nu este posibil decât în lim­ba ta de acasă. Aşa mi se pare mie…

P.R.: Ca actor, cum vă desfăşuraţi activitatea în lumea occidentală, alta decât lumea românească?

D.I.: Mi-a fost foarte greu, dar am zis că trebuie să nu părăsesc scena şi atunci m-am dus în oraşul în care locuiam, la teatrul respectiv şi am început să joc primele roluri, făcând aproape figuraţie. Stăteam între colegii germani ca să aud limba, ca să pot vorbi bine. Aşa am început să joc roluri mai mari. Până la urmă am ajuns să joc la Mannheim, unde am fost invitat timp de cinci ani de zile. Nu mi-a fost uşor, pentru că, dacă, Doamne fereşte, aş fi uitat un cuvânt, ce-aş fi făcut? În limba ta poţi să-l înlocuieşti. În altă limbă, dacă nu auzi sufleurul, ai ratat.

P.R.: A fost un formidabil exerciţiu de voinţă. Sunteţi mulţumit?

D.I.: Sunt mulţumit pentru că efortul acesta mă şi ţine în formă. Am ce face, nu mă plictisesc şi sunt în lumea mea. Totuşi, noi actorii suntem o familie peste tot.

P.R.: Există o altă mentalitate în teatrul german, decât în cel românesc?

D.I.: Aş putea spune că este o rigoare mai mare decât în rondeluri şi în sonete. Când intri în scenă, de pildă, dacă re­gizorul respectiv doreşte să intri numai o jumătate de metru sau să intri oblic şi să numeri până la 23,24, 25, trebuie să o faci întocmai. M-am întrebat mereu de ce or fi numărând până la 23, 24, 25. N-am înţeles, dar aşa trebuie. Numai după ace­ea poţi să intri în scenă. Noi eram spontani şi cred că aşa se joacă şi astăzi în România. La început m-a deranjat, dar apoi m-am obişnuit.

P.R.: Domnule Ianculescu, se citeşte poezie în Germania?

D.I.: Am impresia că nu prea se citeşte poezie nicăieri. Se scrie poezie şi ne citim între noi. Oamenii sunt grăbiţi şi nu mai citesc nici romane, care sunt poveştile vieţii. Sigur, există poezie pretutindeni, se citeşte pretutindeni, dar puţin.

P.R.: Credeţi că într-o zi poezia ar putea deveni o proză obişnuită din cauza sentimentului că ea nu se citeşte?

D.I.: Am impresia că a şi început să fie proză.

P.R.: Dacă ar fi să socotiţi în ani cât aţi fost la Radio, câţi aţi aduna?

D.I.: Este o întrebare frumoasă dar şi grea, pentru că, dacă ar fi să număr anii, de la 17 ani, adică din 1944, de când am fost angajat la Radio şi până am plecat în străinătate, în 1985, sunt peste patru decenii. Dacă s-ar aduna orele pe care le-am stat în Radio, sunt mai multe decât cele în care am fost auzit.

P.R.: Dintre toate amintirile, ne puteţi evoca măcar una legată special de Radio?

D.I.: Dacă vorbim de Radio, aş putea să spun că aproape nu mai veneam la Radio, fiindcă stăteam mai mult aici, aveam şi un pat în clădirea Radioului, iar dimineaţa, când se făcea rugăciunea, când se spunea Tatăl nostru și după ce cânta cocoşul, trebuia citit jurnalul. Eu îl citeam şi apoi mă duceam la şcoala de la Sf. Sava, unde se afla şi Radioul pe vremea liceului meu. Aşa că eram toată ziua în Radio. Din acest motiv, unii dintre profesori erau foarte supăraţi pe mine şi îmi reproşau: ”Bine, eşti elev sau eşti actor şi crainic la Radio?”. Au fost vremuri grele dar şi foarte frumoase, pentru că tot ce făceam acolo, făceam pe viu, spre deosebire de astăzi.

La Uniunea Scriitorilor am vorbit despre Emil Botta, de la a cărui moarte s-au împlinit 25 de ani şi mi-am adus aminte de o întâmplare de la o piesă de teatru, pe care o jucam pe viu, în studio şi la care eram pe post de crainic. S-a întâmplat să nu vină Botta. Intrasem deja în emisie iar el trebuia să joace de la jumătatea piesei. Regizorul Constantin Moruzan îmi făcea semn să vin la el. M-am dus repede în regie şi Moruzan mi-a spus că trebuie să joc rolul pe care ar fi trebuit să-l joace Botta. Eu am încercat să-i atrag atenţia că vocea îmi este cunoscută de toată lumea, însă Moruzan mi-a spus: ,,Caută să-ţi schimbi vocea, să vorbeşti mai lung, mai ardeleneşte, pentru că trebuie să joci rolul. Pe urmă vom vedea. Trebuie să ne descurcăm”. Şi ne-am descurcat.

În anii copilăriei, am avut ocazia să citesc un imn al copilului, pe la vreo 12-13 ani, pentru că m-a luat o rudă de-a mea, care era crainică şi care a spus că mă voi descurca. Pe atunci era Theodor Rogalski, marele dirijor. Era o muzică scrisă pentru copii şi m-a rugat, după ce am recitat, să anunţ şi titlurile pieselor muzicale. Ruda mea îmi spusese că înainte cu câteva zile fusese la Radio, Nicolae lorga, pe care ea îl primea întotdeauna, fiindcă îi făcea lui plăcere să o vadă, mai ales că îi fusese studentă. O chema Lizica Porujnic. Ulterior a plecat în Franţa. Iorga a venit la Radio şi a început să vorbească liber, neavând nici măcar o hârtie în faţă. La un moment dat i s-a făcut semn că spaţiul s-a epuizat. Programul nu se putea prelungi şi, făcându-i-se semn, Iorga a început să spună următoarele, evident în di­rect: ”E cineva aici care vrea neapărat să mă dea afară. Eu ce să fac acum? Ce credeţi dvs.?” Întreba de parcă i se putea răspunde. Toată lumea s-a distrat, inclusiv Iorga.

P.R.: Lumea s-a schimbat, domnule Ianculescu. Cum vi se pare Radioul astăzi?

D.I.: Îmi place atât de mult Radioul, că sunt chiar învinuit că-mi place mai mult decât Televiziunea. Dimineaţa, când mă trezesc, primul lucru pe care îl fac, deschid radioul. Cu certitu­dine că sunt unul dintre ascultătorii dvs. matinali. Ascult Ra­dio România pe canalul de televiziune. Ca să nu deranjez, îmi pun o cască. Vă aud perfect până şi respiraţia.

9 octombrie 2002

In memoriam: Dinu Ianculescu

Poetul și actorul Dinu Ianculescu, președinte de onoare al CROM – Comunitatea Românilor din Rin-Main, s-a stins din viață la Frankfurt, la venerabila vârstă de 92 de ani (24 martie 1925 – 7 februarie 2017). Actor la Teatrul Național, la Teatrul Actorului de Film „C. Nottara”, Teatrul Tineretului, Teatrul Mic, a jucat pe scenă și în filme timp de 40 de ani. A colaborat cu Televiziunea Română la emisiunea „Teleenciclopedia„, fiind considerat „vocea de sâmbătă seara„.

S-a stabilit în Germania în 1985, colaborând, din 1986, cu teatrul din Darmstadt și la posturi de radio din Frankfurt și Baden-Baden. Înzestrat cu o voce gravă, actorul Ianculescu, remarcabil interpret de poezie, s-a dovedit a fi și un poet de o certă sensibilitate lirică, preocupat îndeosebi de cultivarea formelor clasice. Opere literare: Argintatul pește și alte poezii (1970), 41 de sonete (1975), Rondeluri (1980), O lumină de cuvinte (1994), Un gând, un chip știut, un vis, un timp (2002), Cântările Cântării lui Solomon (puse în vers după Biblie)(2008).

„Nu există bătrânețe în prieteniile durabile. Există câștigul întâlnirilor, oricât ar fi de rare, și uriașa pierdere când dispare celălalt. Adio, dragă Dinu, intelectual și creator de vorbe” – Radu Boroianu.

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here