”Teatrul este gol. E dimineață. Ieri seară, sufleorul…”
Franz Kafka, Scrieri postume și fragmente II, București, Editura Rao, 1998, [16], p. 289
Ieri seară, sufleorul a vrut să-mi facă cinste, fiindcă în urmă cu tare mulți ani, se întâlniseră părinții săi. Tatăl său venise prea devreme la o repetiție, astfel că, având timp berechet pentru pregătirile necesare, zăbovea acum în fața oglinzii, părând că privește în gol. Deodată, a intrat val-vârtej în încăpere o femeie necunoscută; nici nu s-a uitat la el, însă domolindu-și brusc avântul, s-a așezat lângă bărbat. Țintuia oglinda cu privirea, păstrându-se neclintită. Tatăl sufleorului a fost cuprins de un soi de spaimă ce semăna cu dorul de un loc drag. Femeia a tras lung aer în piept, și-a plecat ușor ochii, s-a ridicat și a dispărut în mare grabă, întocmai cum sosise.
Săptămâna ce a urmat, pățania de la oglindă s-a repetat în cele mai mici detalii.
”Mă întreb dacă părinții mei nu făcuseră cunoștință la o repetiție, cu puțin timp după prima scenă de la oglindă. Amândoi obișnuiau să-mi spună că nu-și amintesc. Atunci când eram mic, mă temeam de întuneric și dormeam uneori cu mama. Odată am auzit-o vorbind prin somn. Zicea: Oglinda se aburește… mă aud… mă șoptește.
Cred că în ziua în care m-am născut, s-a petrecut o scenă la oglindă aparte. Părinții mei s-au privit unul pe celălalt. Oglinda s-a aburit. Tata i-a spus mamei ceva în șoaptă. Mama n-a deslușit bine cuvintele sale. Fie era tulburată dinainte, fie cuvintele cu pricina o tulburară într-atât, că le-a uitat de îndată ce au fost rostite. Mama n-a îndrăznit vreodată să îl întrebe pe tata ce i-a spus atunci, deși se prea poate ca până și el să fi uitat. Căci tata plutea uneori pe apele sale tulburi. Cu câteva ore înainte de nașterea mea, părinții mei mă șopteau”, încheie sufleorul.
4 ianuarie 2015/9 septembrie 2017
