Radu Cârneci: ”Am unit abisul cu înaltul…” – interviu realizat de Pușa Roth

1257
Radu Cârneci interviu pușa roth leviathan.ro

rubrica interviu leviathanVineri, 8 decembrie 2017 a încetat din viață, la București, scriitorul Radu Cârneci. Poet, eseist, traducător, jurnalist literar şi editor, Radu Cârneci s-a născut pe 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lal, din comuna Pardoşi, judeţul Râmnicu-Sărat (în prezent Buzău). Absolvent al Facultăţii de Silvicultură din Braşov, Radu Cârneci a înfiinţat, în 1964, la Bacău, revista de cultură ”Ateneu” (serie nouă), pe care a condus-o până în 1972. A fost secretar al Uniunii Scriitorilor, între anii 1972 şi 1976, apoi şef al secţiei de literatură şi artă la revista ”Contemporanul” (1976–1990). În 1990, Radu Cârneci a reînfiinţat, la Bucureşti, revista ”Neamul Românesc”, o publicaţie a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. De asemenea, a înfiinţat şi a condus Editura Orion (19912008).

Dintre volumele sale: ”Noi şi soarele”, 1963, „Orgă şi iarbă”, 1966, „Umbra femeii (sonete), 1968, „Iarba verde, acasă”, 1968, „Grădina în formă de vis” (noi sonete de iubire), 1970, „Cântarea Cântărilor” (parafrază modernă la celebrul text omonim din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon), 1973, „Heraldica iubirii”, 1975, ”Temerile lui Orfeu (poeme despre timpul prezent)”, 1978, „Timpul judecător”, 1982, „Sonete (de iubire şi moarte)”, 1983, „Pasărea de cenuşă”,  1986, „Scrisorile către Dorador” (text român-francez) – 1997, „Amintiri din Paradis”, 2016.

A tradus, printre altele, din opera lui Charles Baudelaire: ”Florile răului” – ”Les fleurs du mal” (prima integrală lirică Baudelaire în limba română, realizată de un singur traducător),  1991.

Radu Cârneci a realizat câteva importante antologii literare, precum „Sonete Shakespeare –Voiculescu”, 1996, „Mioriţa” în şapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă), ediţie ilustrată de Dragoş Morărescu, 1997, dar şi „Antologia sonetului românesc” (trei volume), 2009.

A fost distins cu Premiul Academiei Române, în 1978, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în 1971, Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer, în 2003.

Radu Cârneci foto
Radu Cârneci

Pușa Roth: Vom vorbi în această seară despre poezie – cheia iubirii, despre iubire – simbolul  vieţii,  despre  viață, chintesenţa sentimentelor omeneşti. Prin uşa mereu deschisă a primăverii, vom vorbi despre natură, dar şi despre poezia ei. Vom încerca să alcătuim mica simfonie a vieţii, exprimată în cuvinte ce cântă şi îşi cântă iubirea şi viaţa. În această primăvară pot să vă spun oricând La mulți ani!, domnule Radu Cârneci?

Radu Cârneci: Fără îndoială şi vă mulţumesc.

P. R.: Vă spun ”La mulţi ani!” pentru cei 75 de ani de viață împliniţi de curând.

R. C.: Vă mulţumesc încă o dată şi vă urez să ajungeţi mai sus de 75!

P. R.: Vă mulţumesc! Destinul ne aparţine sau noi îi aparţinem?

R. C.: Îi aparţinem. Eu cred în destin, în destinaţia vieții, în ceea ce facem noi. Sunt convins că noi îi aparţinem şi reciproca este la fel de valabilă şi el ne aparţine, dacă ştim să-1 avem, să-l stăpânim, să-l facem frumos, sănătos.

P. R.: Sigur, în acest context, ce ţine de destin în existenţa unui om? De destinul şi de existenţa dvs.

R. C.: Eu cred că destinul determină mai totul în viața noastră, poate mai puţin faptele mărunte, care nici nu sunt foarte darnice în ceea ce priveşte esenţialitatea unei vieţi. Lucrul pe care te strădui să-1 desăvârşeşti are o mari importanţă şi depinde şi de noi să-l împlinim şi în acelaşi timp el să fie mulţumit de noi.

P. R.: Este foarte important.

R. C.: Absolut.

P. R.: Pasiunile au rang?

R. C.: Eu ştiu?! Dacă sunt trăite în esenţialitate, îşi arogă un rang și îți determină devenirea.

P. R.: Vorbim de lucruri mari şi lucruri mici în existenţa noastră...

R. C.: Şi intermediare.

P. R.: Şi intermediare.

R. C.: Absolut. Eu cred că au rostul lor – cele mari ne fac mari, cele mici poate ne împodobesc prin faptele mărunte, iar cele medii, care ne însoţesc în permanenţă, sunt la fel de importante. Noi tindem către cele înalte, nu?

P. R.: Sigur! Sigur că da! Visele sunt de poezie sau cu poezie, domnule Cârneci?

R. C.: Eu cred că un poet, un creator de frumos trebuie să viseze şi să viseze creator, să viseze frumos şi determinant. Vorbim de acel vis cu ochii deschişi, se înţelege!

P. R.: Evident!

R. C.: Pentru că acestea sunt visuri, cele de noapte, în afara stării de veghe, sunt vise! Visurile mari, din timpul zilei, le putem controla, le putem munci, le putem esenţializa şi împlini. Cele din timpul nopţii fac ce vor cu noi. Acolo ele sunt stăpâne…

P. R.: Visurile cum devin ele poezie?radu-carneci1

R. C.: Răspunsul poate fi complicat. Să-l desluşim, totuşi.Un vis este o idee în devenire care de multă vreme ne preocupă, eclozând în fiinţa esenţială, stăpânindu-ne, deci. De pildă,vorbind despre mine, dintotdeauna mi-am dorit să fiu scriitor – chiar din şcoala primară, când făceam versuri, bineînţeles copilăreşti, şi le cântam – da, făceam versuri şi le…

P. R.: Ale dumneavoastră, copil fiind…

R. C.: Copil fiind! Şi aveam un învăţător extraordinar, a murit în război – Dumnezeu să-l odihnească! Un om minunat care şi-a dat seama că eu am ceva har, am ceva în afara obişnuitului şi mă dăruia cu cărţi. Ştia ce să-mi dea să citesc, mă controla într-un fel, căci eram un copil zburdalnic, zvăpăiat, neastâmpărat, dar mintos, da, şi eram şi recitatorul şcolii! La vârsta aceea de 10-12 ani eu citeam Eminescu, îl citisem pe Coşbuc şi Creangă, dar şi acele poveşti de Ispirescu – erau de mult ştiute!

P. R.: Nu v-au marcat într-un anume fel, nu v-au statornicit copilăria pe alte făgaşe decât cele ale copilăriei?

R. C.: Sigur că da, se-nţelege! Eu cred că eram mai bogat decât alţii în sinea mea, şi aşa se întâmplă cu orice creator, dar şi alţi copii poate că erau bogaţi într-un fel diferit, dar poate tot atât de bogaţi dorind să ajungă altceva decât ceea ce-mi doream eu. Ceea ce s-a şi întâmplat – în timpul liceului, la 15-16 ani scriam versuri, eram un timid totuşi.

P. R.: Dumneavoastră!

R. C.: Da, eram un timid, în liceu am fost un timid şi nu eu eram poetul liceului, ci actualul  critic şi istoric literar Alexandru Săndulescu. Eu m-am dezvăluit în timpul studenției. Dar aveam o anume timiditate creatoare – mă inhibam frumos, creator, mă îmbogăţeam! Nu prea dam  pe afară, dar prindeam unghiul.

P. R.: Şi iubirea?

R. C.: Iubirea a fost dintotdeauna. Da, a fost la modul superior – de vis, de frumuseţe, de întâlnire în spirit. E atât de complexă această stare, atât de frumoasă, de înălţătoare, de puternică prin esenţializarea pe care ne-o propune şi uneori o împlineşte. Din această cauză, după atâtea milenii de poezie de iubire, este foarte greu să te impui. Este foarte greu, încât la un moment dat zici: Doamne, toate s-au cam spus!

P. R.: Totalitatea sentimentelor omeneşti înseamnă pentru fiecare altceva.

R. C.: Aşa e! De altfel, fiecare suntem un univers, o carte complicată în care se scriu foarte multe, nu? Fiinţa umană!

P. R.: Sigur, este cartea albă a unei vieţi!

R. C.: Da, care trebuie scrisă!

P. R.: Se vorbeşte mereu de ”iubim în taină” sau ”iubire de taină”. Care ar fi diferenţa subtilă pe care poate s-o perceapă poetul, evident?

R. C.: Iubind în taină, am păstrat tăcere”, spune Eminescu! „Iubirea în taină” ţine de o anume depărtare în spaţiu, cred eu, de o anume depărtare în vârstă, iar iubirea de taină cred eu că este mai comunicantă, cu o fiinţă apropiată. Deşi e de taină, totuşi îţi propui, suporţi să fiinţezi într-o relaţie sufletească, de apropiere, mai intimă. Taina aceasta ne bântuie de departe, şi poate să ne înflorească şi să ne rodească.

P. R.: La început spuneam că viaţa este o mică simfonie de cuvinte şi în cuvinte care cântă. Eu cred că nu există poet să nu iubească muzica, nu există om să nu iubească muzica. În această seară, domnule Cârneci, ne veţi propune un program muzical -ceea ce credeţi că se acomodează să nu spunem alt cuvânt –, cu taina dvs. şi cu taina poeziei pe care o scrieţi.

R. C.: Este foarte greu de ales; sunt atâtea minuni muzicale care s-au înfăptuit de-a lungul timpului şi chiar în timpul prezent. Pentru că e şi primăvară, azi, de Ziua Femeii, pe care cu admiraţie şi plecăciune o salutăm şi căreia îi transmitem omagiile şi preţuirea noastră, hai să începem cu Rossini, ”Me voilà, Bonjour Madame”. (Intermezzo muzical). Da, şi dacă vorbeam despre taina iubirii, de iubirea de taină, doresc să citesc acest mic poem pe care-1 dedic doamnelor şi domnişoarelor, se cheamă ”Chip înmiresmat”.

”Te voi închipui toată numai din miresme:
ca o grădină clătinată de vânt,
clătinată de lumină vei fi, Dorador! Picuri de gând aromat
se vor prelinge din degetele tale.

Pletele tămâi răspândi-vor: fum
dulce peste chip, peste ochii uimiţi.
Umerii mirt vor purta şi, alunecând, din subsuori
aloe albăstrind spre pântec. Împrejur, iederi

Coapsele tale comori de nard vor primi
şerpi de ierburi verzi: gleznelor cântece
şi până în zări câmpia faptelor tale dansând…

Din miresme mi te închipui: legănându-te!
După tine păsările îndrăgostite. Fântână eşti
o, deschide-te gurii mele! Şi ochilor, pajişte…” 

P. R.: Să vorbim despre iubirea ca început şi determinare pe pământ şi în cer, bineînţeles în univers. 

R. C.: Este o temă în care e ascunsă esenţa lumii, temă pe care întotdeauna au încercat-o marii îndrăzneţi. Cred că în primul rând Dumnezeu se ocupă de această mare minune care este iubirea în cer şi iubirea pe pământ, iubirea care germinează şi determină totul în univers.

P. R.: Deci iubirea ţine de divinitate!

R. C.: Absolut! Iar marii înţelepţi-creatori au crezut şi cred în această unică, mare, fără de care nu se poate, putere-iubirea. Toate religiile pun la baza vieţii, în cer şi pe pe pământ iubirea, care este puterea puterilor.

P. R.: Şi din iubire s-a născut păcatul originar!

R. C.: Dar ce păcat sublim, care a dus la ceea ce suntem noi astăzi! Fără de care n-am discuta despre aceasta în momentul de faţă. Da, iubirea este determinantă…

P. R.: Şi-atotstăpânitoare?

P. C.: Da! Şi atotstăpânitoare, cum notam într-un sonet pe care l-am chinuit o viaţă-ntreagă şi nu ştiu dacă l-am desăvârşit.

P. R.: Aveţi nelinişti?

R. C.: Întotdeauna. Fără de asta nu se poate. ”Iubirea, cum spunea Gibran, trebuie să ne macine, să ne stoarcă tot ce avem esenţial, puternic prin nevăzut.”

P. R.: Este o stare de fericire sau o stare de nelinişte?

R. C.: E o stare de fericire neliniştită, cred, pentru că ce ne-­am face dacă nu ne mişcăm gândurile şi teama, dacă nu fremătăm, dacă nu ne topim în iubire?

P. R.: Îmi deschideţi calea cu un sonet?

R. C.: Da! Un sonet ce face parte din coroana de sonete a iubirii: este închinat lui Eminescu.

P. R.: Acompaniem cu muzică?

R. C.: Rosenmüller. Johann Rosenmüller din secolul al XVII-lea, am ascultat cu multă plăcere cândva ”Das ist meine Freude”/”Aceasta-i bucuria mea”. (Intermezzo muzical).

Iubirea este atotstăpânitoare 

Iubirea este atotstăpânitoare
Domnind pe sânge patimi și eresuri
Misterizând la marile-nțelesuri
De chip interior dăltuitoare.           

Ea mişcă munţii, luminează-n soare
desţelenind universale şesuri
chemându-ne la cosmice culesuri
pe-ntinderi nesfârşit unduitoare. 

Iubirea-i axul cerurilor toate
jur împrejuru-i lumi cu lumi s-adună
în mari nuntiri cu muzici peste poate 

Idei dansează hăurile tună
stele-n ghirlande leagănă-se roate
sub zodiile care le-ncunună.” 

P. R.: Minunat! Am vorbit despre iubire, să trecem la natură. Natura cu anotimpurile ei, anotimpurile omului, anotimpurile  vieţii, anotimpurile  sufletului şi, de ce nu, anotimpurile iubirii.

R. C.: Apropo de aceste anotimpuri – eu cred că Vivaldi reuşeşte într-un fel aproape sublim să le concretizeze în muzică. Ca tot ce trăieşte pe pământ, dvs., eu, toţi ceilalţi, firul de iarbă, muntele, marea, suntem ai naturii, pe care trebuie să o iubim şi pe care o iubim, pe care trebuie să o respectăm, şi o respectăm – mare parte dintre noi o respectă! Mulţi însă, destui, n-o respectă, o urâţesc, o vandalizează…

P. R.: Vorbim despre mare ca respiraţie?

R. C.: Ei, sigur că da, muntele ca temeinicie în natură, marea ca respiraţie către univers, acest uriaş plămân al pământului şi, să zicem, despre pădure ca un ax, un ax între pământ şi cer…

P. R.: Un ax al lumii!

R. C.: Da, un axis mundi! Un ax al lumii ce leagă pământul de cer. Suntem ai pământului, din păcate nu întotdeauna şi ai cerului, dar pădurea leagă prin fiinţa sa vegetală pământul de cer şi noi suntem cu ea.

P. R.: Foarte mulţi se vor întreba, cei care nu vă știu biografia, de ce apropierea aceasta de natură, de poezia naturii, de poezia pădurii?

R. C.: În primul rând pentru faptul că eu sunt un fiu al pământului, stirpe ţărănească din munţii Râmnicului Sărat şi ai Vrancei, ţinut care, din păcate, în secolele XIX şi XX a fost, în mare parte, jefuit de păduri. Am călătorit – încă elev fiind – în partea de sus a judeţului, către Bisoca şi am văzut pădurea adevărată, stăpânitoare de văi şi ape. La noi erau nişte tufărişuri…

P. R.: Din acest motiv v-aţi ales şi meseria?

R. C.: Chestiunea este mai complicată, dar pot să vă spun că unul dintre motivele care m-au determinat să ajung silvicultor a fost şi acesta, lipsa pădurilor, nerespiraţia aceasta, urâţenia. Da, am făcut Facultatea de Silvicultură de la Braşov, am profesat-o, ca inginer silvic, vreo cinci-şase ani de zile. Am lucrat la Staţiunea de cercetări de la Hemeiuşi şi ca inginer-şef la Ocolul silvic Fântânele din judeţul Bacău.

P. R.: Ce amintiri frumoase! Aţi înţeles altfel pădurea, decât o înţelegem noi, ceilalţi, care o privim?

R. C.: Aşa ar trebui şi în general silvicultorii sunt iubitori și buni administratori de pădure…

P. R.: Pentru pământ, poetul este marea, este muntele sau este pădurea?

R. C.: Toate laolaltă! Dar cu preponderenţă pădurea și muntele. Mi se pare potrivit, dacă permiteţi, să vă citesc un fragment dintr-un poem, se cheamă ”Cântând într-un arbore”, pe care îl închin colegilor mei, tuturor inginerilor silvici, iubitori şi preţuitori ai naturii.

”Noaptea, cântând într-un arbore şi mai ales
într-un stejar, pe un creştet de deal, lângă stele,
înseamnă nesomn, veghe cu
braţe de dor până la marginea cerului,
şi rădăcini până-n miezul primordial,
înseamnă să fii adăpost celor de sub tine,
care te ştiu mereu de pază la vânturi, noaptea,
şoptind într-un arbore înseamnă spaimă de somn
şi gând ca o sabie
pentru o mie de ani depărtare… 

Cântând într-un arbore şi mai ales
într-un stejar!… Taina aceasta mă bântuie…”

P. R.: Cântând dintr-un arbore” – cartea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor şi ”Temerile lui Orfeu” premiată de Academia Română. Să mai amintim câteva dintre volumele care credeţi că vă reprezintă, iar eu m-aş opri la ”Dorador”, nume inventat de dvs. 

R. C.: Da, este un cuvânt inventat de mine şi pe care l-aş fi vrut şi îl doresc în continuare să devină un nume fiinţial, cum este numele Maria, de exemplu…

P. R.: Este dor-de-dor?

R. C.: Şi de dor! Mai ales!

cantarea-cantarilor-poem-liric-dramatic-de-radu-carneci-ilustratii-de-sabin-balasa-1973

P. R.: Cântarea Cântărilor”un eveniment în viaţa dvs. şi în viaţa noastră. Aş vrea să ne oprim la ediţia bibliofilă, revăzută şi adăugită, cu ilustraţii de Sabin Bălaşa, cu o addenda ce cuprinde ”Cântarea Cântărilor” în ebraică, în latină, în greacă…

P. C.: Şi în trei variante în limba română. Este vorba de ”Cântarea Cântărilor” din Biblia de la 1688 a lui Şerban Cantacuzino, după aceea este vorba de Biblia din 1938, tradusă de părintele Vasile Radu şi Gala Galaction, apoi de o formulă foarte interesantă ce aparţine patriarhului Nicodim, din 1944. În 1973, când a apărut, dar şi mai târziu, a fost foarte discutată, foarte cerută, foarte iubită – mai ales atunci, în anii respectivi, când din punct de vedere politic nu prea era cazul să apară! A fost o luptă a mea cu autorităţile vremii şi, în sfârşit, am reuşit să o dau iubitorilor de alese frumuseţi. Mărturisesc şi aici ca sunt foarte bucuros de colaborarea pe care-am avut-o cu Sabin Bălaşa, care a depus poate tot atât de mult în această carte cât am făcut eu – adică sunt convins că ilustraţia lui Sabin Bălaşa egalează în mod strălucit poezia din această ediţie.

P. R.: De altfel, aţi mai colaborat şi cu graficianul Dragoş Morărescu la ediţia bilingvă ”Dorador”.

R. C.: Da, cu Dragoş Morărescu am făcut mai multe cărţi. Bogatul său har – de pictor şi grafician – mi-a folosit mult.

P. R.: Şi traducători au fost doamna Paula Romanescu şi un belgian…

R. C.: Da, e vorba de Eugene Van Itterbeek, care era la vremea respectivă şeful Comisiei Culturale UNESCO în Europa.

P. R.: Ce înseamnă Pasărea-fântână” în accepţiunea dvs.?

R. C.: Aceasta este o antologie aleasă din mai multe cărţi pe care a tipărit-o Editura Biodova, o editură condusă de poetul care, în acelaşi timp, este şi om de teatru şi prozator – este vorba de Vasile Căpăţână din Chişinău. Eu am vizat în această formulare înaltul şi adâncul. Pasărea către Dumnezeu și fântâna către taina pământului românesc şi nu numai. Am unit abisul cu înaltul în ideea că în om se găsesc aceste stări extraordinare fără de care nu am fi ceea ce suntem. Da, acest adânc şi acest înalt arată către cea mai iubită de Dumnezeu făptură superioară, care este omul. Cam aşa se explică titlul acestei cărţi.

P. R.: Oamenilor de rând, oamenilor obişnuiţi le este frică de cuvinte, le este frică de asocieri. Dvs., poeţilor, cred că nu vă este frică şi am să dau un exemplu, domnule Cârneci, când ați spus ”horă de vulturi” păsări de pradă în horă.

R. C.: Da!

P. R.: Dansul este semnul iubirii…

R. C.: Da! Ideea ţine de o anume trăire istorică. Noi avem în steme această pasăre regală ce stă sus, în văzduhul de soare, ne pândeşte şi din când în când îşi ia neputincioasa pradă care-i pe jos, pe-acolo, nu?! Dar el, vulturul, mai ales, este simbolul superior, care ne împodobeşte şi ne proteguie la bine şi la greu. Sigur, vulturul este o pasăre a înaltului, din apropierea lui Dumnezeu…

heraldica-iubirii-radu-carneci

P. R.: În ”Heraldica iubirii”, pecetea iubirii este iubirea?

R. C.: Este iubirea şi este ca o pecete de timp definitiv. Mi-am dorit ca aceasta să apară chiar sub o copertă în simbol heraldic. E o chestie la care Sabin Bălaşa poate că ar vibra.

P. R.: Poţi iubi umbra femeii?

R. C.: Absolut, da, pentru că, iubind umbra, iubeşti în fapt fiinţa respectivă care dă această umbră, la care ne place să ne aşezăm, să trăim, să visăm, ne place s-o iubim.florile-raului-charles-baudelaire traducere radu carneci

P. R.: Să trecem la un alt spaţiu – spaţiul traducerilor. Aţi tradus din Baudelaire.

R. C.: Da, am făcut-o cu totală dăruire. De altfel, am avut această permanentă dorinţă, ambiţie – dacă vreţi –, aceea de a aduce în cultura românească ceea ce nu s-a mai făcut până acum: întreaga creaţie poetică a marelui Baudelaire, pe care am finalizat-o în 1993. Tot din franceză l-am aşezat în română pe Leopold Sedar Senghor. Mare poet şi eseist, scriitor de geniu al secolului trecut. A murit la 96 de ani.

P. R.: Noi îl cunoaştem în altă ipostază – de om politic.

R. C.: Da, uneori oamenii politici trec, cel puţin pentru o perioadă, în faţa creatorului de frumos… Am mai tradus un scriitor de excepţie, Kahlil Gibran, libanez (care a fost, în acelaşi timp, şi un apreciat pictor), a scris şi proză şi poezie, dar a rămas pentru umanitate prin ”Profetul” şi ”Grădina profetului”, cărţi de tradiţie şi atmosferă christică, dar şi de o modernitate afişată, mergând pe problemele lumii de astăzi: pace, dragoste, iubire, moarte, avere, dreptate, justiţie şi multe, multe alte idei şi fapte contemporane, care au fost, de altfel, şi-n alte timpuri, iar în prezent de mare acuitate. Acest creator de excepţie a arătat prin ”Profetul” şi ”Grădina profetului” drumul moral potrivit timpului de faţă.profetul kahlil gibran radu carneci

P. R.: V-aţi rupt de poezia dvs. şi v-aţi apropiat de poezia altora traducând-o şi îmbogăţindu-ne pe noi, cititorii. Este un gest de iubire, este un gest necesar traducerea?

R. C.: Da, sigur! Eu am tradus din poezia lumii din două motive importante; în primul rând, pentru că simţeam nevoia să aşez în tiparele limbii române opere care nu fuseseră traduse şi care fac parte din marele tezaur ale umanităţii şi, în al doilea rând, traduceam în momentele lungi, când nu aveam inspiraţia creaţiei originale. Între cei tălmăciţi se află un excelent poet din Slovenia, Srečko Kosovel, poet de tip bacovian, care este tradus în mai toate limbile europene.

P. R.: Şi-aţi tradus ”Extazul morţii”.

R. C.: Da, aşa se cheamă cartea. Vedeţi ce titlu incitant, aşa, de tăiş! Am tradus, de asemenea, pe cel mai mare poet contemporan din Elveţia, Jacques Chessex, cu ”Elegiile lui Yorick” – iată ce teme propun aceşti creatori, coborând din Shakespeare; merită să ştiţi că Jacques Chessex are un ciclu de poeme în care slăveşte şi protejează prin cânt pădurea din Ropraz, localitatea lui de baştină. Am fost acolo, l-am cunoscut, sunt bucuros de amiciţia sa.

P. R.: Câte bucurii vă oferă lumea şi poezia, pentru că, în fond, lumea este o poezie, dacă ştim s-o citim!?

R. C.: Absolut, sigur că da! Iubitorul de frumos, de bine şi de adevăr găseşte aceste precepte esenţiale oriunde s-ar afla dacă le caută. Trebuie să le stăpâneşti, să le faci să vibreze, să ți se arate, să se înfiinţeze cugetului tău.

P. R.: Să căutăm iubirea şi frumosul şi în muzică.

R. C.: M-aţi incitat şi aş vrea să ascultăm un moment muzical Schubert, dacă se poate.

P. R.: Da, desigur! (Intermezzo muzical).

R. C.: V-aş propune în continuare, fiindcă se potriveşte, un mic respiro poetic, un sonet despre ceea ce înseamnă poezia.

”…Poezia este respiraţia aurie a zeilor
ţesând sufletele cu cer, dând ploilor cântece
şi Soarelui chip! Poezia, spuneai, este ochiul
prin care ne inundă minunile nebănuite. 

Dezgroapă-mi cuvintele, spuneai, sapă
la temelia lor de tăcere; acolo
sunt boabele fără de nume şi-n ele
miezul ascuns. O, descoperă-mă! 

Şi mai este, spuneai, durerea prin care
purificându-ne, asemenea florilor devenim
o tristeţe încununându-ne, un chip
părăsindu-ne. 

Da, poezia, spuneai, este delirul de taină: eu
prin el înfloresc! Tu nu ştii că mâinile mele
se veştejesc în fiecare noapte. Şi a doua zi
Iar…”

P. R.: Domnule Cârneci, timpul care este sau pe care îl dorim judecător ne obligă. Ne apropiem de final. Afirmaţia mea aş vrea să o transformăm într-o interogaţie: timpul este sau îl dorim judecător?

R. C.: Consider că timpul este o creaţie a noastră, a omului, și el nu trece dac-ar fi să fie; noi trecem prin el, ne topim, el rămâne veşnic acelaşi. Noi îl măsurăm; am inventat măsura timpului pentru ca să ne facem nouă fel de fel de probleme, să ne organizăm, să ne învingem, să fim învinşi şi aşa mai departe. Timpul este o creaţie a noastră.

P. R.: Noi măsurăm timpul sau timpul ne măsoară pe noi?

R. C.: Noi îl măsurăm, iar el ne aşază pe fiecare unde ni se cuvine!

P. R.: Iubirea poate fi măsurată în timp?

R. C.: Dragă doamnă, iubirea este adevărată când se măsoară prin sine însăşi. Ori este, ori nu este – aşa spunea Kalilil Gibran – ”iubirea îşi ajunge sieşi”, nu are măsură. Când e măsură, nu este poezie, rămâne altceva – sau nimic…

P. R.: De la familia Poeziei, la familia Naturii, să ne oprim o clipă şi în pragul casei Cârneci, la familia adevărată. Cu cine începem? Cu Doamna?

R. C.: Da, Doamna este cea care ne-a iubit, ne-a îngăduit şi ne-a ajutat. Doamna Emi, cum i se spune, este acum pensionară, tot silvicultor, s-a ocupat în special cu spaţiile verzi din oraşe, parcuri, grădini, dar fără a uita de silvicultură. Are, acolo, la Fântânele, o poiană mare de nu ştiu câte zeci de hectare, pe care a plantat-o în 1959-60; recent, am revăzut locurile anilor tineri şi în poiana Mărceşti ne-a întâmpinat o mândră pădure învingătoare, iar Doamna Emi a surâs într-o lacrimă. Ea şi pădurea au învins timpul…

P. R.: Deci stâlpul casei e doamna Cârneci! Copiii…

R. C.: Cele două fete, pe care le ştiţi – Magda Cârneci, care este scriitoare şi eseistă, în momentul de faţă se află la Paris, şi-a dat acolo un doctorat ce a primit calificativul magna cum laude. Mezina, compozitoare şi dirijoare, Carmen Cârneci, se mai plimbă prin lume spre a dirija, dar şi creează; a compus, între altele, o operă modernă, ”Giacometti” (portretizându-1 pe vestitul sculptor elveţian), care s-a jucat la Bonn. Nu de mult şi-a susţinut şi ea (tot cu nota maximă) teza de doctorat în muzicologie la Bucureşti.

P. R.: Şi-aveţi nepoţi…

R. C.: Am doi nepoţi de la cea mică, de la Carmen, doi băieţei, Timon este în clasa a cincea, Aron este în clasa întâi, amândoi năbădăioşi şi talentaţi.

P. R.: Ca bunicul, ca mama, ca tata…

R. C.: Cam ca noi toţi!

P. R.: Strălucesc alţi aştri asupra familiilor de artişti sau sunt aceiaşi aştri, numai destinul este altul?

R. C.: Am văzut în câteva rânduri o doamnă care ne vorbeşte la televiziune despre zodii şi relaţia omului cu astrele – eu cred în relaţia aceasta, adică sunt destine şi pasiuni care sunt determinate de aceasta legătură cerească, da, deasupra noastră astrele au un rol deosebit.

P. R.: Spunem că oamenii sunt buni şi răi. Oamenii răi pot iubi?

R. C.: Pot iubi într-un anume fel – egoist…

P. R.: Aceasta este iubire?

R. C.: În viziunea lor, da! Nu este o iubire minunată, pentru că iubirea, aşa cum am spus, presupune, în primul rând, generozitate, deschidere către înalt – ceea ce ei nu pot face. Da, ne dăm seama că o lume este bună – pentru că există, din păcate, o contrapunere a unei lumi rele, o lume prost croită, prost condusă. Prin asta se autodefineşte această parte a lumii…

P. R.: Dacă ar fi lumea ideea-lumină, ar mai fi război?

R. C.: Cred că nu. Aşa ar trebui să se întâmple. Dacă toţi oamenii ar fî buni, n-am avea cu cine să ne războim, se-nţelege!

P. R.: N-am putea, domnule Cârneci, să trăim totuşi în Rai!

R. C.: Mi-ar fi dor de-un pic de pământesc, de bucuriile acestea care sunt ale noastre şi care ne colorează viaţa, traiul, ca o necesitate.

P. R.: Suntem chiar la finalul emisiunii. Ce proiecte aveţi?

R.C.: Proiecte sunt multe, dar posibilităţi sunt puţine. Ne trebuie timp – timpul se strânge în preajma mea şi în general a celor care nu mai sunt tineri. Am în lucru o carte foarte interesantă, ”Mari poeţi ai iubirii” din literatura universală. Amintind că am realizat în anii trecuţi antologia ”Poezia pădurii” (ediţia întâi în cinci volume, ediţia a doua în patru volume) – tot un semn al iubirii faţă de natură, faţă de pădurea românească. De asemenea, am această ”Cinegetică”, o antologie din toate literaturile lumii, de la antici la contemporani, poezie, proză, eseu, trei volume, care sunt gata de apariţie – trei volume ilustrate cu imagini deosebite din biblioteci şi mari muzee ale lumii. Cam acestea până acum şi dacă Uniunea Scriitorilor mă va ajuta, voi împlini o antologie a sonetului românesc, în trei volume, de la întemeietorul ei, Gheorghe Asachi şi până în zilele noastre.

P. R.: Şi poetul Radu Cârneci ce face în tot acest timp?

R. C.: Asta face, munceşte…

P. R.: Cum ar fi lumea fără iubire, domnule Cârneci?

R. C.: Nu ar fi frumoasă şi n-ar putea exista – de la începutul începutului a fost şi poezie, şi muzică, raiul acela pe care 1-a inventat Dumnezeu avea de toate. Noi n-am ştiut să-l păstrăm şi iată, ne-am făcut un rai al nostru aici, pe pământ, în care o bună stea – poezia – stă deasupra noastră. Aş vrea să vă spun că am simţit chestiunea aceasta ascultând pe maestrul timpurilor, pe Bach. Îmi plac foarte mult Beethoven, Mozart… mulţi. La noi se ascultă muzică, trăim muzica, dar Bach este cel care mă supune şi la care trebuie, în spirit, să îngenunchez şi să-i citesc această ”Mică odă la Bach”.

”Fără de tine deseori mă tem
în zborurile nalte prin făptura
pe care-o port, şi-n spaimă te rechem
cu sunet stins, cu încleştată gura 

Atunci, în sânge îngeri se adun’
cu aripi line îmblânzind plăcerea
şi cerurilor mele se supun
iar tainele îşi strălucesc averea

Tron luminos, miresme împrejur
iar tu vibrând acolo-n transparenţe
şi lumi din tine izvorând, contur
esenţelor topindu-se-n esenţe 

Din suflet păsări largi, de nevăzut
spre alte lumi pornesc ducând iubirea
şi arde-în mine Marele-Absolut
iar tu mă aperi cu nemărginirea…”

P. R.: Domnule Radu Cârneci, sunt bucuroasă că interviul se termină apoteotic: o îmbrățișare luminoasă între poezie și muzică. Vă mulțumesc pentru această seară!

R. C.: Vă mulțumesc și eu și vă rămân recunoscător pentru această omagiere pe care mi-ați dăruit-o. Mulțumesc și rămân recunoscător Radiodifuziunii Române pentru faptul că de mai multe ori am fost invitat în asemenea întâlniri deosebit de rodnice.

Emisiunea ”Destine şi pasiuni”, Radio România Actualități, 8 martie 2003, ora 21.03. Interviu apărut în volumul ”Amintiri din Paradis. Radu Cârneci. Interviuri”, ediția a II-a, București, Editura Anamarol, 2016, pag. 232–246.

radu carneci amintiri din paradis interviuri

Arhiva rubricii Interviurile Leviathan

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.