”Sala de lectură din gară” de Florentina Loredana Dalian

361
Foto Florentina Loredana Dalian
Foto: Florentina Loredana Dalian

Gara Beclean pe Someș. La sfârșit de săptămână, m-am tot legănat în ”glasul roților de tren” până la Vișeu și-napoi. Legănatul s-a întrerupt pentru două ore în Beclean, conform mersului oficial al trenurilor (există și unul neoficial, dar nu se pune).

Când am coborât în gară, brusc mi-a venit în minte piesa lui Mihail Sebastian, ”Steaua fără nume”. Nu că eu aș fi fost vreo Monă, dar nici profesorul Miroiu nu se-arăta de nicăieri. Persista un aer de părăsire, amestecat cu sentimentul contradictoriu de viață dincolo de ziduri.

La un moment dat, după ce am numărat cisternele unui tren de marfă ce părea să nu se mai termine, mi-am învins oroarea pe care o am de săli de așteptare, frigul m-a convins. Am deschis ușa, pregătită de ce-i mai rău, dar am crezut că greșisem, astfel că am simțit nevoia să fac un pas înapoi, să citesc din nou inscripția de deasupra ușii: ”Sală de așteptare”, nu exista niciun dubiu. Și totuși, am avut plăcuta surpriză să găsesc o sală cum n-am mai văzut în preumblările mele cu trenul (ce-i drept tot mai rare în ultima vreme). Pe doi pereți, într-un colț, era așezat un raft cu… cărți. M-am apropiat curioasă, așteptându-mă să văd ceva cărți de bucate. Dar mă înșelasem. Arghezi, Șt. O Iosif, Iorga, Oratori greci… Iau la răsfoit una dintre cărți și, instinctiv, mă uit pe prima și a doua pagină. ”Carte donată în cadrul proiectului…” Pe pereții suspect de albi, erau înscrisuri negre, frumos caligrafiate, însoțite și de desene: ”Cititul te ajută să mergi unde vrei când trebuie să stai unde ești.” ”Oriunde te duci, du-te cu toată inima!”. Mi-a părut rău că nu mai aveam nicio carte de-a mea, să las și eu un semn al trecerii pe acolo (mai ales că debutul meu editorial a avut loc la o editură din… Beclean). Am lăsat numai două ghiduri turistice pe care le primisem și le răsfoisem, cu gând că poate vor folosi vreunui călător rătăcit. Din loc în loc, erau atârnate flori curgătoare, albe și lilá.

Un impiegat tânăr (am eu ce am cu impiegații!) m-a văzut minunându-mă și fotografiind și a început să-mi explice: ”Acestea le-au făcut copiii de la Casa de Copii, coordonați de niște studenți. Ei au gândit, ei au adunat banii, nu știu de unde, poate din bursele lor, și ne-au zis să-i lăsăm să facă.”

Și astfel, o ședere de două ore în noapte, ce se anunța banală, plictisitoare, a devenit o încântare, numai la gândul că undeva, uitată între munți, există o gară cu o sală de lectură în cea de așteptare. În plus, îndemnul ”Oriunde te duci, du-te cu toată inima” mi-a înlăturat umbrele îndoielii care mă însoțeau când pusesem piciorul în gară, întrebându-mă ce caut eu acolo. Și parcă, ascuns undeva între cărți, am întrezărit zâmbetul discret al profesorului Miroiu…

Slobozia, 30 mai 2017

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...