”Şi om, şi domn…” de Nicolette Orghidan

571
Colaj de Lică Barbu
Colaj de Lică Barbu

proza scurta leviathan.ro logoÎl cunoșteam demult, din anii când, coleg de bancă fiind, mă mai tachina cu câte un exercițiu, o temă, un răspuns aiurea, acolo, așa, pentru ”diversitate” spunea el. Drumurile multora dintre noi se despart, vine un timp când parcă vârsta nu mai contează, când te simți paraleu, când ziua are valoare de cap, iar noaptea de pajură, când imaginația-ți lucrează continuu, iar inima încearcă să țină ”pasul” cu ideea. Încerci să faci ce știi mai bine, încerci să dai valoare vieții tale și a altora, fără a simți că totuși pe lângă tine, viața trece. Ea e în continuă mișcare, dar tu? Te miști, unii spun că-n sens invers cu ei, dar acela e ales de tine, acela e drumul și sensul tău; restul, viața modelează. Îl întâlnisem după ani și ani, de când terminasem cursul primar, dacă-l mai văzusem de vreo două ori, unii spuneau c-ar fi plecat din țară, dar iată că-n acea zi de mijloc de septembrie, drumurile ni s-au întâlnit. Era ușor precipitat, ba chiar bucuros, aș putea spune, mă conduse ușor spre parcul din apropiere.

Nicolette Orghidan
Nicolette Orghidan

– Ce  mai faci, Mihai, care mai este viața ta? – l-am întrebat.

– Cum mă știi, bătrâne, încerc să mă reinventez, să mă adaptez, să mă… și să mă…

Ne-am așezat pe o bancă și, fără să-l întreb ceva anume, continuă:

– Știi, Andrei, am înfiat un bătrân.

– Un copil, vrei să spui.

– Nu, nu, copilul l-am înfiat acum câțiva ani, de ceva timp am înfiat un bătrân. Știu că nu-i termenul cel mai potrivit, știu cum se iau sau se dau bătrânii în întreținere, dar, crede-mă, pentru mine acesta-i termenul cel mai potrivit. Nu știu dacă mă-nțelegi sau dacă mă-nțelege cineva, dar viața altfel n-are rost: trebuie să ai pe cineva în fața ta, trebuie să ai pe cineva după tine… Crede-mă, nu văd altfel rostul vieții, iar tu, tu ca om ești parcă ne-nceput, ai rămâne parcă neterminat.

Povestea lui mă fascina, credeam că-i o simplă joacă a imaginației sale, dar prietenul meu vorbea sincer, asta nu mai era o poveste, era chiar viață, viață pură așa cum unii o ignoră.

– Nu știu ce m-a atras la el, îl vedeam pentru prima dată atunci, când mi-am însoțit un vecin la căminul de bătrâni din oraș. Avea acolo de terminat o lucrare, mă oferisem să-l însoțesc. Nu știu, crede-mă, nu știu cum și de ce m-a atras privirea aceea, un amestec bizar de blândețe și resemnare,  o privire pe care nu știam cum s-o descifrez. Simțeam că mă atrage, simțeam ceva anume la el, cu toate că eram perfect conștient că nu-l cunoșteam, nu-l mai văzusem vreodată. Aproape o săptămână n-am mai fost bun de nimic, mai ales când cineva din personalul căminului îmi șoptise câte ceva din viața acelui bărbat. Tu-ți dai seama, o parte din copilăria lui s-a desfășurat într-un cămin de copii, nimeni nu știa dacă fusese orfan sau abandonat, iar acum, la vârsta senectuții, viața-i mai dăduse o palmă: avea să-și sfârșească viața tot într-un cămin. Nu știa nimeni de-acolo dacă a avut cu adevărat vreodată o familie, era așa, ca și cum singura soră, ori iubită, ori mamă, i-a fost singurătatea. Tu crezi că sunt patetic? Ți-am spus, mă fascinase cu privirea, cu vocea lui, cu felul lui de-a fi. La început îl luam la noi de câteva ori pe lună, ba un Crăciun, ba un An Nou, Paștele l-am petrecut tot împreună, în familie.  Ei, și într-o zi, m-am hotărât: nu l-am mai dus înapoi. De ce mă privești așa? Crezi c-am luat-o razna? Da, vezi, de ce ți-am spus mai în glumă mai în serios c-am ”adoptat” un bătrân? Este în familia noastră mai bine de-un an, crede-mă, și parcă ar fi de-o veșnicie… Ne-am obișnuit cu el, s-a obișnuit cu noi, am terminat toate etapele de instituționalizare, dar mie acest cuvânt îmi sună atât de strident, nelalocul lui într-un astfel de caz. Eu am simplu, acasă, un bunic. Este bunicul lui Sergiu sau poate și al meu, al tuturor din familie… A, uite că vine Sergiu…

– Ce faceți, flăcăi, v-ați săturat de leagăne?

Băiețelul alerga trăgând după el un bărbat ușor adus de spate, cu părul alb, cu barba mare, dar atât de frumos îngrijtă. I-am întins mâna și l-am privit, i-am simțit degetele lungi, strângându-mi-le pe-ale mele, i-am văzut un zâmbet larg, i-am auzit vocea și-am tresărit. Da, cum să nu-mi dau seama. E chiar vocea care ne mai tachina la cursuri, când, cu o bătaie ușoară pe umeri ne spunea: ”Hai, prietene, hai că nu-i greu, ia încearcă! Te-ai împotmolit tocmai acu’, la sfârșit?”

Cum de nu l-a recunoscut Mihai? Nu, nu-i voi spune… Era într-adevăr profesorul meu din anii de liceu, era profesorul care mă-nvățase să-l înțeleg pe Blaga, să-l iubesc pe Eminescu și să-l descifrez pe Tonitza, era omul care ne ducea în excursii și vorbea atât de frumos despre un deal, ori ne ruga să ascultăm muzica dintr-o vale… Doamne, cine ar fi crezut că-l voi reîntâlni după zeci de ani, cine ar fi crezut că-ntr-o viață, un om poate avea în jur atâția semeni, dar că oricând se poate întoarce la ziua dintâi, când un cămin i-a fost sprijin în copilărie, când un cămin i-ar fi fost toiag al bătrâneților? Nu mi-am putut stăpâni lacrimile, i-am întins mâna domnului profesor Simion, l-am îmbrățișat cu putere pe Mihai, în degete adunându-mi-se parcă întreaga recunoștință pentru gestul făcut. Doream să-i mulțumesc, dar un nod îmi sugruma vocea, l-am strâns cu putere la piept mulțumindu-i în felul acesta pentru băiat, pentru bunic. De două ori domn, de mii de ori OM. Mulțumesc, îți mulțumesc, prietene!

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.