31 C
București, RO
vineri, 22 iunie 2018
Acasă Ars Magna Totus mundus agit histrionem Superproducția Teatrului Național Radiofonic, ”Salonul roșu”, scenariu de Pușa Roth după romanul...

Superproducția Teatrului Național Radiofonic, ”Salonul roșu”, scenariu de Pușa Roth după romanul lui August Strindberg, pe site-ul eteatru.ro (22 septembrie 2017)

1252
salonul rosu pusa roth
Restaurantul Bern din Stockholm, Salonul roșu

totus mundus agit histrionem rubrica leviathan ro logoVineri, 22 septembrie 2017, pe site-ul eteatru.ro, în intervalul orar 0.00–5.00 și în reluare, între 12.00–17.00, veți putea asculta toate cele 10 episoade ale serialului radiofonic ”Salonul roșu”, scenariu radiofonic de Pușa Roth după romanul cu același titlu de August Strindberg, superproducție a Teatrului Național Radiofonic. Traducere de Corneliu Papadopol. Regia artistică: Vasile Manta. În rolul principal, Arvid Falk: Cristian Iacob. În distribuție: Mihai Constantin, Mircea Rusu, Eugen Cristea, Dan Condurache, Marius Manole, Ionuț Kivu, Gelu Nițu, Ștefan Velniciuc, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Mihai Niculescu, Nicolae Călugărița, Marius Călugărița, Profira Serafim, Ion Mărgescu, Alina Teianu, George Grigore, Cristian Simion. Redactor și producător: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu, Renata Rusu. Regia de montaj: Mirela Anton, Dana Lupu, Florin Bădic, Radu Verdeş. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Înregistrare difuzată în premieră absolută în perioada 11–22 aprilie 2016.logo-eteatru-ro-fond-albastru

Programul zilei de vineri, realizat de Crenguța Manea, va continua de la ora 5.00/17.00 cu ”Jurnal ocult” de August Strindberg, scenariu radiofonic de Elsa Grozea și Ilinca Stihi. Regia artistică: Ilinca Stihi. În distribuție: Gheorghe Visu, Anca Sigartău, Costin Enache.  Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Iulian Iancu.  Redactor și producător: Magda Duțu. Înregistrare din anul 2004. De la ora 6.00/18.00 până la ora 9.00/21.00, va fi difuzat serialulDe două mii de ani” de Mihail Sebastian (episoade), dramatizare şi adaptare radiofonică de Doina Papp. Regia artistică: Attila Vizauer. În distribuţie: Marius Stănescu, Ion Lucian, Rodica Negrea, Rodica Mandache, Dan Condurache, Stelian Stancu, Monica Davidescu, Mihai Constantin, Doru Ana, Ionel Mihăilescu, Petre Nicolae, Ana Ioana Macaria, Mihai Bisericanu, Pavel Bartoş, Eduard Bănărescu. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Redactor şi coordonator de proiect: Crenguţa Manea. Înregistrare din anul 2007.

La ora 9.00/21.00 versiunea antologică a piesei Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, în regia artistică a lui Mihai Zirra, cu Radu Beligan, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Simona Bondoc, Silvia Dumitrescu Timică, Sandu Sticlaru, Marcel Anghelescu, Ion Iliescu, Rodica Suciu, Florin Scărlătescu, Nucu Păunescu, Constantin Brezeanu.  Regia muzicală: Romeo Chelaru. Înregistrare din anul 1965.

Programul se va încheia cu dramatizarea realizată de Rodica Suciu-Stroescu după romanul Orașul cu salcâmi” de Mihail Sebastian. Regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuție: Virginia Mirea, Jeanine Stavarache, Mirela Gorea, Adrian Pintea, Ruxandra Sireteanu, Răzvan Ionescu, Eusebiu Ștefănescu, Ion Punea, Rodica Sanda-Țuțuianu, Ion Siminie, Marina Maican, Violeta Berbiuc, Ion Pavlescu. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Timuș Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Vasile Manta. Înregistrare din anul 1989.

August Strindberg, fotografie de Robert Roesler,1881–1882
August Strindberg, fotografie de Robert Roesler,1881–1882

***

Primul roman suedez modern

de Costin Tuchilă

Sub formă de teatru serial în 10 episoade, Puşa Roth reţine  esenţialul, din punct de vedere dramatic, din romanul lui August Strindberg, capodoperă a literaturii universale care se dovedeşte şi astăzi un text de mare actualitate prin tematică, observaţia socială şi personajele sale memorabile. Romanul, tradus de Corneliu Papadopol, se pretează de altfel acestei viziuni dramatice sub formă de teatru serial.

Primul roman suedez modern, Salonul roşu” este cartea care l-a impus pe August Strindberg în 1879, reprezentând un succes extraordinar. Strindberg avea 30 de ani când a publicat acest roman. Era autorul unei culegeri de povestiri și al mai multor piese, ”Cadou de ziua onomastică”, ”Gânditorul liber”, ”În Roma”, jucată la Teatrul Regal din Stockholm şi întâmpinată favorabil de presa literară, HaiduculMäster Olof” (1872), dramă istorică în cinci acte, fusese respinsă de Teatrul Regal, motiv de amărăciune şi dispreţ din partea scriitorului faţă de instituţiile oficiale, pe care le va ridiculiza în Salonul roşu”. Este perioada în care Strindberg frecventează Restaurantul Bern din centrul orașului Stockhol­m, a cărui sufragerie numită ”Salonul roşu” devenise locul de întâlnire al scriitorilor şi artiştilor, un fel de cafenea literară care reunea boema ”insurgentă”. Restaurantul, înfiinţat în 1863, există şi astăzi, conservând în parte atmosfera de odinioară a Salonului roşu, locul atâtor dispute estetice şi, mai ales, martor al atâtor destăinuiri.

coperta-editiei-princeps-salonul-rosu

Stilul autorului, nelipsit de ironie cinică și satira sa atât de cuprinzătoare, devenită denunț social, au creat un șoc de proporții, pe care şi ascultătorul de astăzi îl poate retrăi. Nimeni nu mai avusese, în literatura suedeză, talentul de a surprinde atâtea medii sociale dintr-o singură privire, de a le cerceta cu un ochi atât de sigur și de a pune sub lupă un întreg mecanism sufocant, de a lansa cu atât curaj imaginea ipocriziei și a corupției, neținând seamă de prea multele constrângeri dintr-o societate conservatoare, care știa foarte bine să-și ascundă eșecurile și să-și mascheze propria disoluție. De fapt chiar disoluția socială, la acel sfârșit de secol, este miezul analizei complexe pe care o întreprinde scriitorul într-un roman în bună parte autobiografic, vorbind de propriile iluzii și refugii. Experiența personală se întrevede în construirea personajului principal, Arvid Falk și mai cu seamă în mediile pe care el le străbate și în modul specific de a le ilustra. Fermecător în Salonul roșu” este unghiul stilistic folosit de autor, surprinderea, ca într-un crochiu, a reacției prin comentariul replicilor personajelor, acesta fiind adesea mijlocul cel mai sigur de a da expresie unui tip sau altuia. Intenția caricaturală a devenit aproape un reflex. Galeria de chipuri grotești, similară parcă cu micii monștri de argilă colorată ai lui Daumier, e nelipsită din recuzita satirică a lui Strindberg.

Cristian Iacob la înregistrarea piesei Salonul roșu, Studioul ”Mihai Zirra” al Radiodifuziunii Române, 2 februarie 2016. Fotografie de Renata Rusu
Cristian Iacob la înregistrarea piesei ”Salonul roșu”, Studioul ”Mihai Zirra” al Radiodifuziunii Române, 2 februarie 2016. Fotografie de Renata Rusu

Mediul funcționăresc, pe care Arvid Falk îl părăsește îngrozit pentru a-și încerca norocul într-o carieră literară, e de-a dreptul hilar, ”suprarealist” prin organizare, depășind imaginea gogoliană. Satira corupției, a superficialității, a birocrației ajunse la paroxism, critica acidă a mercantilismului lipsit de scrupule, răsfrânt și în lumea editorilor și a jurnaliștilor, a absurdităților dintr-o viață parlamentară care atinge ilaritatea prin penibilul situațiilor, sunt de o reală actualitate și astăzi, reliefată expresiv în dramatizarea Pușei Roth.

Fragment din spectacol, Episodul 1

cronica-de-teatru-salonul-rosu-pusa-roth-august-strindberg

Idealuri de salon sau Alchimistul din Turnul albastru

 

Tristă sau înveselitoare, pomădată cu fardurile pestrițe ale limbuției și costumată în haina aflării în treabă, politica nu este doar o noțiune sau o chestiune, ci, mai degrabă, un soi de influență, asemănătoare cu gripa, care face ravagii continue și care n-are leac. De câte ori aud de politică mă gândesc la impactul pe care îl au atenționările de pe pachetele de țigări. După menționarea lor pe ambalaj, vânzările au crescut proporțional cu gravitatea atenționării, care pentru unii s-a diluat într-un soi de promisiune sau de opțiune personală spre o proximă evadare către închipuitul lor paradis. Dramaturgului George Bernard Shaw, care adora polemicile acide și ironia deseori virulentă, i s-a părut că cea mai bună definiție a politicii ar fi aceea de ”paradis al palavragiilor”, dar nu al oricăror guralivi, ci al celor cu limba ascuțită. Cumva ne învârtim, fără să vrem, în jurul acestui cuvânt care debordează de optimism. Paradis. Paradisul cere splendoarea, cheamă fericirea și mustește de delicii. În privința politicii totuși lucrurile acestea cam șchioapătă pentru că ea nu aduce fericirea și nici nu atrage neapărat după sine luxul, măreția, adicătelea splendoarea. Politica este, de cele mai  multe ori, apanajul celor care cred despre ei că sunt ceea ce n-au devenit încă și probabil că nu vor deveni niciodată, aceasta fiind însăși condiția certă a ratării. O ratare personală care se răsfrânge asupra maselor, amputează spiritele și construiește reputații părelnice.

edvard-munch-august-strindberg-portret
Edvard Munch, Portretul lui August Strindberg, 1892

„M-am gândit adesea că politica este o treabă prea serioasă ca s-o încredințăm politicienilor”, scria la un moment dat Eugène Ionesco. Politica și politicienii au așadar un sâmbure teatral, ofertant pentru un dramaturg care joacă pe degete absurdul, darămite pentru un literat rebel și radical, cu un gustaccentuat al satirei, ale cărui scrieri, nu de puține ori, au provocat scandaluri. ”Scriitorul lunaticilor”, cum îl numeau unii critici, trăitor într-o lume populată cu dușmani, reali sau imaginari, suedezul August Strindberg a lăsat literaturii universale o operă generoasă. Cred însă că cea mai câștigată a fost dramaturgia europeană căreia i-a lăsat nu mai puțin de 60 de texte adunate în 15 volume. Autor fecund așadar, alchimistul Strindberg, care și-a dedicat talanții și Cărților albastre ale ocultismului, creator al primei drame moderne suedeze, a devenit cunoscut însă printr-un roman excepțional, Salonul roșu”.

coperta-carte-salonul-rosuAș vrea să deschid o paranteză, poate ușor romanțată, dar care cred că este elocventă pentru personalitatea lui Strindberg și, mai cu seamă, pentru umanitatea lui și în siajul creativ pe care s-a clădit dramaturgia suedeză modernă. Se știe că Strindberg n-a avut tocmai o viață ușoară. Căsătorit în trei rânduri, bântuit de episoade depresive greu de gestionat, atras de partea ascunsă a lumii, autoexilat pentru o perioadă și sihăstrit apoi într-o clădire din Stockholm căreia lumea îi spune și astăzi Turnul albastru, criticat de conservatori și privit de elita culturală cu mare scepticism, autorul Domnișoarei Iulia” a purtat cu sine idealurile Suediei moderne, cea care tânjea să iasă de sub plafoanele Academiei care se complăcea încă în clopotul ei de sticlă. Acest Strindberg, negat de elită, fapt care a atras după sine imposibilitatea de a fi nominalizat la Nobel, a primit însă un dar din partea poporului său cu mult mai mare decât orice alt premiu. Temperamentul său detonant și iscusința cu care a radiografiat umbra lumii moderne, mocirloasă și josnică, i-au fost răsplătite cu 50.000 de coroane suedeze, adunate de susținătorii săi, rămânând în istoria culturii europene ca fiind singurul scriitor care a primit din partea poporului său un Nobel. Într-o seară de iarnă a anului 1912, cu numai patru luni înainte de-a muri, pe Strada Reginei înțesată cu mii de lumânări aprinse, peste 10.000 de studenți și muncitori i-au adus omagiul lor Suedezului zburător.

Motivul autoexilului său are legătură cu povestea Salonului roșu”, poate cea mai articulată și vastă frescă a societății suedeze de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ceea ce individualizează în general creația sa, dar mai cu seamă acest roman, este faptul că Strindberg n-a vrut să fie tributar formelor tradiționale. Or, acest lucru este unul dintre motivele principale pentru care a ales exilul, trăind cu sentimentul că cele pe care le scrie nu sunt cu adevărat apreciate în țara lui. Era și firesc, atâta vreme cât deținea un bogat arsenal de păreri pertinente și cuvinte acide la adresa putorii Suediei, după cum spunea.

salonul-rosu-tuburi-acustice

Chiar dacă vorbește mai mult despre boema Suediei, Salonul roșu” este, fără doar și poate, un roman politic vorbind pe șleau despre snobismul elitei din preajma anului 1900. Cu dense accente autobiografice, făcând apel la anii săi de tinerețe, pe când răzvrătit gazetar fiind, Strindberg încerca să-și facă un nume, Salonul roșu” este, în fapt, un rezultat. Un rezultat al unei căutări de sine într-o societate pervertită, un soi de moară de vânt care merge în gol și de la care, abracadabrant, ai impresia că nu-ți poți dezlipi ochii. Contextul personal în care Strindberg a scris romanul este și el extrem de important. Gazetar așadar, apoi bibliotecar la Biblioteca Regală, August se alătură boemilor care își duc veacul în Salonul roșu al faimosului restaurant ”Berns Salonger” din Stockholm (care există și astăzi), se îndrăgostește de o actriță măritată cu un baron și care, după ce își părăsește soțul, îi devine soție. Toate aceste detalii contextuale și literare dau substanță romanului adaptat pentru radio și pus în undă anul acesta de una dintre echipele Teatrului Național Radiofonic.

A structura 29 de capitole într-o dramatizare e cel puțin un lucru curajos pe care scriitoarea Pușa Roth îl izbutește cu temeritate. Ascultând cele 10 episoade ale serialului propus cu ingeniozitate și inteligență de această experimentată autoare de texte teatrale radiofonice, m-am lăsat purtată într-o întoarcere în timp, într-o Suedie aflată la granița dintre nou și vechi, dintre vetust și modern, dintre prăfuit și suveran. Și de această dată întâlnirea dintre prolificul regizor Vasile Manta, mereu surprinzătoarea scriitoare Pușa Roth și neobositul producător al Redacției Teatru a Radiodifuziunii Române, Costin Tuchilă, a fost de bun augur, reușind să formuleze împreună un spectacol evocator și plin de umor.

Pușa-Roth-1
Pușa Roth

”Salonul roșu” radiofonic are mai multe chei. Desigur unele dintre acestea pot fi găsite din lectura prealabilă a romanului. Dar cheia principală în care cred că ar trebui audiat acest spectacol este cheia libertății, o libertate spre care tindem și care are o semantică proprie, derivând din încercarea izbutită de a găsi corespondențe cu o actualitate cu care ne confruntăm (tentacular) și noi, europenii de azi. Corupție, birocrație, fățărnicie, valori răsturnate, afaceri îndoielnice, sărăcie și, nu în ultimă instanță, o ruinare spirituală care ne scoate din normalitate și ne face să devenim zburători peste viețile noastre.

Idealistul și tânărul funcționar Arvid Falk are o traiectorie impecabil construită și în formula radiofonică. Pentru mine nu a fost o surpriză interpretarea plină de franchețe a lui Cristian Iacob pentru că el este unul dintre acei actori care se pot scufunda și înota în străfundul apelor unui personaj cu o ușurință specială, simțind suișurile și coborâșurile, acutele și gravele și păstrându-și prospețimea de la un capăt la altul al spectacolului. Întâlnirea lui cu boemii Salonului Roșu, pictorul Sellén (căruia Ionuț Kivu îi etalează cu gentilețe sensibilitățile și poetica proprie), nefericitul sculptor Olle Montanus (pe care Eugen Cristea îl conturează cu entuziasm și umor), pictorul Lundell (al cărui caracter slugarnic este transpus în undă cu o bună intuiție și generozitate de Marius Manole) și apoi relația dintre Arvid și Carl Nicolaus, despoticul său frate (interpretat cu fermitate și forță de Mihai Constantin), fac din noua producție a Teatrului Național Radiofonic o propunere teatrală inedită și o savuroasă mostră de teatru politic.

Cristian-Iacob-Vasile-Manta-și-Dan-Condurache
Cristian Iacob, Vasile Manta și Dan Condurache la înregistrarea spectacolului Salonul roșu, Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, februarie 2016

Regizorul Vasile Manta asezonează povestea cu o suită actoricească bine calibrată și izbutește să construiască un spectacol care descinde din… spectacolul lumii cu plictiseala, banalitățile, curiozitatea, indiscreția și toanele ei, dozând când egal, când inegal, cusururile acestei lumi care refuză sistematic să se maturizeze.

August-Strindberg-in-1897
August Strindberg în 1897

Strindberg și-a dorit cu tot dinadinsul să găsească piatra filozofală. Un visător iremediabil, desigur, care și-a etalat utopia prin celebrul adagiu Visez, deci exist. Probabil că această visare i-a dat dreptul la genialitate. După apariția Salonului roșu”, în 1879, unul dintre importanții politicieni și critici ai vremii, Edvard Brandes, scria că romanul îl face pe lector „să-și dorească să se alăture luptei împotriva ipocriziei”. La aproape 14 decenii distanță, propunerea Teatrului Național Radiofonic continuă acest strigăt în marea învolburată a postmodernității printr-un spectacol viu, trist și vesel totodată (ca o linguriță de șerbet într-un pahar cu apă), despre o omenire care nu încetează să-și reclame dreptul la fericire.

Revista Teatrală Radio, 16 iunie 2016

Fragmente din spectacol

Episodul 4

Episodul 5

Episodul 7

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

”Salonul roșu” de August Strindberg, premieră excepțională la Teatrul Național Radiofonic, emisiune tv, Realitatea Plus, realizator: Amedeo Ene, 21 aprilie 2016

Vezi pagina de facebook Salonul roșu.

În curând, în premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic, continuarea ”Salonului roșu”, ”Saloanele gotice” (1904) de August Strindberg, scenariu de Pușa Roth, regia: Vasile Manta, teatru serial – v. pagina de facebook Saloanele gotice.

Vezi arhiva rubricii Totus mundus agit histrionem

Comentați via Facebook

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: