”Talliss, o lume paralelă” de Carmen Vinţan

233
proza sf carmen vintan leviathan

proza-scurta-leviathan.ro-logoAştept să sosească ultimul autoran, numit și zburătorul violet, un mijloc de transport asemănător unui avion fără aripi. Deseori întârzie câte două respiratii, adică momente asemănătoare clipelor. Aşa se măsoară timpul în acest loc. În respiraţii. Nu contează când ajung acasă, acel loc care la început mi s-a părut neobişnuit. Acum, deşi este numai o cabină îngustă în care nu există nicio mobilă, ci numai un spaţiu în care stăm cu ochii în oglinzile care ne arătă chipul, mă simt acasă. Recunosc, sunt cu mult mai tânăr decât în ziua în care am ajuns pe acestă planetă, locuită de fiinţe destul de diferite faţă de noi, pământenii.

…Se întâmplase la scurt timp după ce mă întorceam cu Lala de la cinematograf, în urmă cu mulţi ani pământeni. Eram fericiţi şi îndrăgostiţi unul de altul. Ne ţineam de mână, strecurându-ne printre copacii ascunşi de noaptea aceea liniştită cu lună plină, şoptindu-ne cuvinte de dragoste, oprindu-ne deseori să ne sărutăm. Nu ne temeam de întuneric. Eram obişnuiţi să trecem prin pădure la acele ore târzii din noapte. Locuinţa mea se afla pe partea cealaltă, la marginea micului oraş de provincie ce adăposteşte multe familii cu copii, în casele înconjurate de grădini mari cu flori şi legume. Este o căsuţă simplă de lemn pe care am construit-o cu tata în urmă cu şapte ani, înainte de a împlini douăzeci şi unu de ani. Părinţii mei au preferat să rămână în locuinţa din centru, foarte aproape de magazine, preferând aglomeraţia oraşului. În noaptea aceea am convenit cu Lala să rămână la mine.

Carmen-Vințan
Carmen Vințan

– Robert, auzi ceva? mă întrebă ea dintr-odată în şoaptă, oprindu-se un moment, strângându-mi braţul cu putere.

M-a surprins teama ei, nejustificată. Nu am auzit nimic, probabil călcasem peste o creangă uscată.

– Stai liniştită, i-am spus convingător rotindu-mi lanterna peste trunchii copacilor, fără să văd nimic. O ţineam de mână îndemnând-o să vină după mine, înaintând cu precauţie pe cărarea pe care o ştiam atât de bine. Îi simţeam încordarea, dar parcă şi eu aveam un sentiment straniu, ca o presimţire sumbră, de parcă urma să se întâmple ceva care să ne despartă pentru totdeauna. Mai erau cam o sută de metri până să ieşim din pădure. Se vedea printre copaci lumina de la becul pe care îl lăsasem aprins pe verandă.

Lala mă urmă temătoare. După numai câţiva paşi am simţit că mă rostogolesc în gol, de parcă un vârtej mă trăgea în acel neant fără margini. Lala a început să ţipe. Nu voia să-mi dea drumul de la mână. Părea că timpul se oprise în loc. Nici eu nu puteam să mă desprind de ea. Rămase cu braţul întins, nemişcată, degetele încleştate de ale mele, prinse în acea umbră care despărţea braţul ei de al meu. Se ţesuse cu o viteză uluitoare un zid, ca un nor, prin care ne priveam uimiţi. Nu auzeam ce spune, dar o vedeam strigând speriată. Eu rămăsesem suspendat pe partea cealaltă a acelui zid. Încercam să mişc degetele, dar parcă se lipiseră de ale ei.  Mi-am întors capul, privind în spatele meu. Din ceaţa argintie apăru  o fată tânără, dacă se poate numi acea fiinţă diafană cu chip de înger, aproape transparentă, acoperită cu rochie simplă, de culoare albă, lungă până la tălpi. Părul prins în mai multe cozi, de culoare violet, îi trecea dincolo de genunchi, dar îi scotea în evidenţă ochii mari, gri, ieşiţi din orbite. Sprâncenele subţiri se prelungeau până la tâmple, iar nasul foarte subţire, scurt, se încadra frumos între obrajii rotunzi şi delicaţi. Nu s-a mirat de prezenţa mea, acolo, dimpotrivă, părea că sunt o apariţie aşteptată în acel loc. Se mişca odată cu acele cozi care atârnau până la genunchi. Mi-am întors capul către Lala. Între timp îi dădusem drumul la mână. Urmele degetelor ei rămaseră ca o amprentă pe nor. Am încercat să intru înapoi prin el. M-am izbit cu fruntea de un zid. Fata se apropiase deja de mine. Prin gura rotundă, cu buze rozalii, ca o zmeură, ieşea un abur odată cu nişte sunete delicate, ca nişte acorduri de pian. Nu înţelegeam ce spune, însă sunetele exprimau sentimente de prietenie şi bucurie.

– Vreau să ajung acasă, i-am spus. Mă poţi ajuta?

Se uita la mine cu ochii mari neînţelegându-mi niciun cuvinţel. Îmi făcu câteva semne din care am dedus că va pricepe ce spun numai dacă mă exprim prin ceea ce simt. Ca atare i-am făcut semne disperate că vreau acasă şi că fata pe care tocmai o ţinusem de mână era iubita mea şi va fi foarte speriată dacă nu mă întorc imediat.

O lacrimă îi căzu de sub pleoapă peste obraz. Mi-am imaginat că este neputincioasă şi că va trebui să mă adaptez locului în care tocmai ajunsesem fără voia mea. O privire mai atentă în acel peisaj învălurit de ceaţa prin care se zăreau copacii la fel de naturali, asemănători celor prin care tocmai trecusem mă făcu să cred că sunt totuşi în aceeaşi pădure de la marginea oraşului meu. După vreo zece de paşi ceaţa se ridicase şi apăru un cer violet aprins care emana raze ultraviolete destul de puternice care mă făcură să închid ochii. În depărtare se vedea un câmp cu flori violet, asemănătoare liliacului, clopoţeilor sau lavandei. Mult mai departe se zăreau nişte locuinţe ca nişte cutii dreptunghiulare asemenea unor cabine de telefon aşezate în semicerc una lângă alta. Acele ”case” erau dispuse în grupuri şi se întindeau până ce puteai cuprinde cu privirea, la capătul cărora se zăreau crestele violet ale stâncilor deasupra cărora se răsfrângeau razele soarelui. Am trecut pe cărarea ce tăia câmpul în două, uimit fiind că bulgării de pământ sunt asemănători cu ai noştri şi că nu sunt chiar foarte multe diferenţe între pământeni şi aceste fiinţe. Ca atare am pornit mai liniştit în călătoria mea neaşteptată către necunoscut, gândindu-mă că cineva mă va putea ajuta să mă reîntorc înapoi acasă.

Camelia Dediu, ”Emoții”, acrilic pe pânză. © Camelia Dediu
Camelia Dediu, ”Emoții”, acrilic pe pânză. © Camelia Dediu

Fata m-a dus în ”oraşul” plin cu astfel de personaje asemeni ei. Din când în când trecea câte un autovehicol ciudat la care mă uitam curios întorcând capul după el. Mă aduse în sfârşit în faţa unei clădiri impunătoare construită dintr-un material asemănător bambusului. Înăuntru, acele fiinţe plutitoare şi diafane, toate având aceeaşi ţinută ca a fetei, stăteau în picioare ţinându-şi faţa ascunsă în palme, murmurând o melodie plăcută, aş spune, ca un fel de rugăciune în care se vedea ieşind printre degete aburul acela argintiu. Fata s-a alăturat celor două femei cu cozile mult mai lungi ca ale ei, lipite de tălpile goale. Eu am rămas în pragul fără uşă, aşteptând să se termine această incantaţie care ţinu mult mai mult decât mă aşteptasem. Apoi veni către mine zâmbitoare dezgolindu-şi dinţii ca perlele şi mă arătă acelor femei care mă priviră scurt, înclinându-se binevoitoare. Le-am urmat liniştit  până la ”casa cabină”  în care locuia tânăra. S-au despărţit fără prea multe sunete apoi m-au condus alături oferindu-mi şi mie o cabină. Sentimentele fetei exprimate melodic mi-au transmis o stare de beatitudine şi dragoste. Mi-am luat rămas bun de la ea, zâmbindu-i şi înclinându-mă într-o plecăciune politicoasă, gândindu-mă cât de ridicol arătam în acel moment, apoi am părăsit-o şi am intrat in ”locuinţa” destinată mie. Înăuntru totul era alb. Pereţii dintr-un material asemănător plasticului adăposteau numai o oglindă. Nici aici nu existau uşi. O simplă privire a propriului chip m-a făcut să scot un sunet de uimire. Eram eu, cu simpla diferenţă că întinerism cu zece ani. Nu-mi puteam crede ochilor, ceea ce m-a făcut să mă studiez mai bine, fapt ce mi-a demonstrat că era adevărat. Căldura se accentuase între timp. Mi-am dat jos toate hainele. Am ales să rămân aşa dezbrăcat. Picioarele nu mă ascultau şi îmi doream să mă aşez. Butoanele de pe panoul de la marginea unuia din pereţi m-au făcut să umblu cu interes la ele. Reuşisem să schimb numai poziţia acelei cabine, adică pe orizontală şi să mă odihnesc aşa cum fusesem obişnuit, cu gândul că a doua zi mă voi întoarce în pădurea cu pricina.

Berthe Morisot, ”Femeie în fața oglinzii, 1890
Berthe Morisot, ”Femeie în fața oglinzii, 1890

A doua zi mi-aş fi dorit să mă trezesc în patul meu. Din nefericire visul meu bizar se prelungea, aşa că m-am trezit cu minunea de fată care îmi studia trupul cu o curiozitate de fecioară. M-am îmbrăcat iute cu hainele mele şi am pornit la drum, oprindu-mă la marginea pădurii, exact în locul în care în urmă cu o zi am pus piciorul pe pământul acestei lumi. Fata se ţinea după mine, dar m-am făcut că nu o văd până în momentul în care îmi puse o mână pe umăr. Nu am luat-o în seamă şi m-am apucat temeinic să caut un loc prin care să trec, printre copaci, sub smocurile de frunziş de culoarea vinetei, printre minusculele gâze care se mişcau nestingherite printre degetele mele. Mă aruncasem de vreo două ori în gol neobţinând decât câteva vânătăi în căderea mea pe pământul uscat. Îmi doream cu disperare să mă ridic de jos pe teritoriul meu, în lumea mea, printre copacii pe care îi cunoşteam atât de bine. Mi-am petrecut întreaga zi aşa până ce soarele cu raze violet a dispărut lăsând un nor greu şi vineţiu să acopere ţinutul. Fata mă privea liniştită de după unul din copacii ai căror frunze se aplecaseră odată cu această formă de înserare şi îmi întinse mâna ei îndemnându-mă să ne întoarcem ”acasă”.

– Nu, drăguţo, i-am spus supărat. Nu merg acolo, la cutia aceea de-i spuneţi voi casă. Du-te singură! Haide, pleacă! Du-te! Pleacă! am ţipat la ea, nervos.

Mă privi încercând să imită starea mea. Se scuturase neliniştită, uimită de stările pe care le produceau asupra ei aceste sunete.

Se porni să plângă intens. M-am înmuiat imediat şi am încerrcat să o liniştesc.

– Gata, totul va fi bine! i-am spus apropiindu-mă de ea. Vreau acasă, mă înţelegi? Acasă la mine!

Cu ochii ţintă către buzele mele, repetă şi ea:

– Aca… aca…

– Acasă, am repetat eu mai energic îndemnând-o să facă la fel.

Se străduise atât de mult să pronunţe cuvântul încât după multe încercări reuşi. Printre sunete cuvântul ”acasă” ieşi din gura ei cu mult mai mult abur decât la sunetele ei obişnuite, ceea ce îmi produse un hohot de râs.

– Uite, ce este, te voi numi Mila! MILA!

Fata repetă după mine:

– MILA.

I-am arătat că ea este Mila, eu sunt… culmea! Nu-mi aminteam numele meu. De parcă nimeni, niciodată nu mă numise cumva. Mi-am închipuit că este numai o pierdere temporară de memorie şi mi-am spus că mă cheamă Tobi.

I-am arătat că ea trebuie să-mi spună Tobi, iar ea este Mila. A înţeles cu uşurinţă. Gândul că îmi uitasem atât de repede numele mă frământase un timp. Am rămas peste noapte acolo, în pădure, cu Mila, sprijinindu-ne cu spatele de un copac, ceea ce mi se păru mult mai confortabil decât în cabina aceea ce semăna atât de bine cu ceva ce fusese în lumea mea, dar a cărei denumire nici pe asta nu o mai reţineam. Am rămas uimit de această lipsă de memorie care mă făcea să-mi abandonez trecutul şi obiceiurile mele.

Auguste Renoir, ”Fată pieptănându-și părul, 1894
Auguste Renoir, ”Fată pieptănându-și părul, 1894

A doua zi în zori, razele violet se răspândiră cu repeziciune, dar câmpul pe care mai deunăzi îl trecusem cu Mila dispăruse lăsându-ne să privim acum la o privelişte care mă făcu să mă ridic imediat în picioare. Ne aflam pe o plajă întinsă. Soarele sclipea pe nisipul alb întins până hăt în depărtare, la capătul căruia se vedea o stâncă peste care curgea o cascadă cu apă argintie ce se revărsa în marea fără margini din faţa mea. Dincolo de întinderea mării, la capătul ei, se ridica pe jumătate astrul violet luminos care îşi scufunda razele în apa necuprinsă.

M-am uitat speriat la Mila care veni veselă şi se prinse de gâtul meu şi mă sărută direct pe buze. Acum parcă se făcuse şi mai frumoasă. Fetişcana de ieri se transformase într-o tânără luminoasă cu ochii de smarald. Ochii nu mai păreau atât de bulbucaţi, se retrăseseră în orbite, iar privirea ei părea foarte iubitoare. Mă holbam la ea uimit de această metamorfoză. Mi-a întins o oglindă şi mi-am privit chipul. Devenisem un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani. Am încercat să-mi amintesc câţi ani aveam când am pus piciorul pe acest tărâm, dar nu-mi mai aminteam nimic.

M-a luat de mână şi m-a dus la malul mării. Valurile cu dantele albe spicate cu violet şi argintiu ne acoperiseră picioarele goale. Lăsă să cadă lângă tălpile ei rochia, arătându-mi goliciunea ei. Îmi mângâiase faţa şi mă sărutase din nou pe buze. Aburul acela cu miros de trandafiri mă învălui atât de subtil încât inima mea începu să-mi bată cu repeziciune. Simţeam atâta dragoste încât pentru moment am avut sentimentul că ea fusese singura pe care o iubisem în toată viaţa mea, deşi îmi rămăsese vag în memorie conturul femeii din trecutul meu.

Ne-am aşezat pe nisip. Timpul se număra în respiraţii, cel puţin aşa îmi explicase Mila despre viaţa de aici. Am învăţat-o limba mea într-o singură zi. Tot în acea zi Mila mi-a istorisit în cuvinte povestea planetei ei, numită Talliss, situată după calculele mele dincolo de constelaţia Andromeda. Aveam momente când memoria îmi revenea pentru un timp, ca mai apoi să uit absolut tot ce se întâmplase cu mine. Probabil că timpul se scurgea mai repede pe această planetă în continuă metamorfoză. Mii de ani, spunea ea, treceau într-o singură zi transformând peisajul. Numai fiinţele simţeau trecerea acelei zile echivalând cu câţiva ani pământeni. Aşa m-am trezit într-o bună zi, în plin deşert cu pământ arid, cu norii acoperiţi de ceară violet în care nicio picătură de apă nu cursese de mulţi ani. Ceea ce mi se părea ciudat era acea lipsă de foame şi sete pe care le simţisem cândva. Cu fiecare zi ce trecea atât trupul meu cât şi al Milei se maturizau. Formele de relief se modificau, la fel şi chipurile noastre. Mila învăţase bine limba mea. La scurt timp născuse o fetiţă. Ne aflam pe o insulă, în faţa oceanului violet. În acel moment ningea cu un fel de steluţe violet. Nu simţeam frigul. După două zile fetiţa se făcuse de vreo cinci ani. Am învăţat-o şi pe ea să folosească cuvintele. Fetiţa nu scotea acel abur când vorbea, ca mama ei. Părul era negru ca al meu şi ochii mei albaştri, dar gura şi râsul erau identice cu ale Milei. Am hotărât să îi pun numele de Ana. Mila avea oglinda întodeuana cu ea. Amândoi îmbătrâneam repede. Frânturi din viaţa mea pământească îmi mai umblau prin minte dar fusesem atât de departe de acel timp încât nu mă mai interesa. Câteodată imaginea Lalei apărea pe chipul Milei, dar se pierdea iute. În acele momente nu regretam nicio clipă faptul că trăisem aici, cu această femeie. Cunoscusem bucuria, dragostea şi armonia care este atât de firească între doi oameni.

Într-una din dimineţi ne-am trezit în pădurea în care venisem prima dată. Amintirile deveniră atât de clare de parcă atunci se întâmplase. Acea umbră cenuşie care despărţea zidul dintre lumea aceasta şi cea din care venisem apăruse iarăşi. M-am repezit într-acolo. În spatele meu Mila şi Ana mă priveau atente, aşteptând parcă să vadă ce fac. Pe faţa Milei se întipărise îngrijorarea, sentiment pe care încă nu îl văzusem la ea. Mila îmi întinse oglinda. Devenisem bătrân, cu părul alb. Şi ea arăta la fel. Am realizat că este ultima zi din viaţa noastră. Ana se făcuse o tânără frumoasă. Avea vârsta Milei cănd am văzut-o prima dată. Am întins un picior pe partea cealaltă a zidului. Ştiam că mă voi reîntoarce în lumea mea. Un singur pas aducea libertatea. Ieşisem aproape cu totul. Un gând îmi sfâşie inima. Ştiam că se va închide zidul. Mila nu va mai exista a doua zi. Ana mă privea fix. Părea uimită de gestul meu. O văzusem pe Lala. Era acolo. Mă căuta. Deci nu lipsisem mult. Poate o oră, sau poate mai puţin, în timpul meu, pământesc. În acel loc îmi trăisem copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţea mea. Gândul că Ana va rămâne fără mine mă oprise în loc. Îmi mutam privirea de la Lala la Mila şi de la Mila la Ana. Lala mi se părea  acum o străină. Mă văzuse.

–  Robert! Robert! În sfârşit! Credeam că te-am pierdut! Robert?

Am întins mâna către ea. Mă prinse de degete. Încă un pas… Redevenisem aceeaşi persoană din trecut.

– Nu! mi-am spus, oprindu-mă o clipă. Mă simţeam înfrânt de sentimente. Nu puteam să trec! Ştiam că va trebui să rămân aici, unde îmi trăisem întreaga viaţă, alături de adevărata mea familie. M-am dat cu doi paşi înapoi. Am auzit-o pe Lala. Mă striga sfâşiindu-mi inima. Ştiam că încă mă iubeşte. Trebuia să mă întorc. O idee îmi străfulgeră mintea în acel moment. Le puteam aduce pe amândouă acasă. Lala va înţelege. M-am dus repede la Mila şi la Ana şi le-am tras după mine. Mila mă privi îngrozită.

– Haide, Mila, trebuie să faci asta! Acolo vom trăi împreună. Vino cu mine! Fiica noastră va trăi mai mult. Ne aflam în faţa zidului de umbră cenuşie. Am făcut eu primul pas. Eram între cele două lumi. Lala rămase cu ochii pe mine, uimită, aşteptând. Se uita la amândouă neştiind ce să creadă. Mila scoase o mână pe partea cealaltă, urmând să treacă pe lângă mine. În aceeaşi clipă braţul se făcu pulbere de cenuşă.

M-am întors şi am tras-o iute înapoi. Ana tocmai veni mai aproape de mine.

– Stai! Opreşte-te! i-am spus înspăimântat privind la braţul lipsă al mamei ei. Eram îngrijorat pentru Mila, dar ea m-a liniştit. Braţul se reconstruise imediat. Era pe tărâmul ei.

Am realizat că trebuia să aleg între părinţii mei, locul în care mă născusem şi familia de aici. Chiar dacă a doua zi ştiam că voi muri trebuia să rămân cu Mila, pentru totdeauna. Zidul de umbră cenuşie se închise. Alegerea fusese făcută. M-am aşezat pe jos, peste frunzele adunate lângă trunchiul copacului. Mi-am înlănţuit braţele în jurul umerilor Milei. Ana se aşeză cu capul în poala mamei ei. Erau numai noi trei. Iubirea pe care o simţeam pentru familia mea fusese mai puternică decât dorinţa de a mă întoarce în trecut. Ştiam că părinţii mă vor ierta. Poate că ne vor reîntâlni vreodată, am gândit.

Înserarea violet ne-a găsit sub copacul de la marginea pădurii.

Santiago Rusinol, ”Portret de femeie”, 1894, Muzeul Național de Artă al Cataloniei, Barcelona
Santiago Rusinol, ”Portret de femeie”, 1894, Muzeul Național de Artă al Cataloniei, Barcelona

A doua zi în zori oraşul cu cabine albe de plastic se trezea încet la viaţă. Am pus iute mâna pe oglindă. Eram iarăşi tânăr. Un tânăr îndrăgostit. Mila dormea alături de mine la fel de frumoasă ca în ziua în care am cunoscut-o. Am crezut că murisem odată cu ea.

– Mila! Mila!

Am zgâlţâit-o să o trezească.

– Tobi?

Mirosul de trandafiri al părului ei îmi inundă părul.

– Trăim?

– În acestă lume nu murim niciodată. Întotdeauna o astfel de dragoste îi face pe oameni nemuritori.

În ziua în care mă vei uita şi vei pierde sentimentele pentru mine, vom muri.

– Ana?

Ana apăru în faţa lor.

– Tată?

– Ce este cu tine, aici?

– Dacă ne-ai fi părăsit, Ana şi cu mine am fi murit, continuă Mila, netulburată de prezenţa fiicei ei. Ne dezintegrăm, aşa cum s-a întâmplat acolo, lângă poarta dintre lumea ta şi a noastră. Nu putem trăi cu acest sentiment de abandon. Ai făcut alegerea corectă. Nu cunoaştem decât dragostea. Aici, înainte de sfârşit, există renaştere. Îţi mulţumesc pentru că ai rămas.

– Tată, el este Zan, viitorul meu soţ. Este alesul. Va rămâne cu mine pentru totdeauna, spuse fericită Ana privind la tânărul de alături, cu ochii bulbucaţi, care privea la ea cu multă dragoste. O prinse de mână, cerând binecuvântarea lor.

Am acceptat imediat. Tinerii plecară. Mi-am îmbrăţişat soţia, mulţumit că am rămas alături de ea. Ştiam că în curând vom  fi singuri în unul din locurile minunate ale acestei planete care ne alege adăpostul potrivit pentru a întreţine dragostea noastră.

Acum tocmai a venit ultimul autoran. Mă urc în el fericit. Abia aştept să mă întorc la Mila, femeia care mă face să mă simt pe această planetă, acasă. Cele două ore pământene sau 78623451 de respiraţii, timp în care îi învăţ pe localnici limba mea natală în edificiul de rugăciune, loc în care m-a adus Mila prima dată, s-au terminat. Mai fac asta uneori, la propunerea ei.

Arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here