”Tataia” de Dana Fodor Mateescu

904
v
În imagine: Corneliu Michăilescu (1887–1965), ”Cap de bătrân”

proza-scurta-leviathan.ro-logoStrăzile mă dureau frumos. Mă chemau cu degete lungi și parfumuri care nu există decât în copilărie. Ca să nu le calc prea tare, mergeam pe vârfuri în Bucureștiul meu incredibil și drag.

La fel mă dureau diminețile reci, cu pulpele lor dezgolite și albe, când trebuia să mă trezesc din somnul, ca un pântec dulce, și să plec cu tataia la înot. Nu mă ținea de mânuță nici când traversam bulevardul 1 Mai, eram mare, știam asta. Și-apoi, nu-i suportam palmele și degetele! Erau aspre ca șmirghelul, agățau. Unghiile, tocite până la carne, mă faceau să țip, nu știu de ce. Nu-mi plăceau, mi-era frică de ele!

Dana Fodor Mateescu
Dana Fodor Mateescu

Aveam vreo cinci ani când l-am cunoscut mai bine pe tataia ”care nu era chiar tataia”, ci al doilea soț oficial al bunicii paterne. Era înalt și slab, cu părul alb de blond. Avea pistrui peste tot și știa să scoată râsul din mine când plângeam. Își dădea ochii peste cap, mișca din urechi, era singurul om din lumea mea, care mișca din urechi ca un elefant. Râdeam și râdeam. ”Las-o, Georgică, n-o mai alinta atâta, că e rea și obraznică, nu știu cui s-o izbit așa de nebună!”, zicea mamaia.

Îi scoteam o limbă de-un cot și-i arătam dindărătul, ca o nemernică.

Mamaia țâțâia și dădea din cap ardelenește. ”Mno, bată-te bunul Dumnezio, să te bată, vine el Picuță și ți-o arăta el cureaua! Atunci să te văd!! Mai scoți limba aia spurcată?”

Nu mai era nimic de făcut pentru mine. Eram pierdută pentru societate. Gata!

Când venea Picuță, adică tata, mamaia deschidea lista infracțiunilor comise de piticania nesuferită:

”O făcut și-o dres, Picuță, dragă! Io ți-oi zice, dară tu, dacă ești un tată bun, numa tre să acționezi o țâră cu joarda. Deci: o scris porcării pă peretele casei! Ni acolo, un dop de fată! Dup-aia, o bătut cocoșii cu paru’. La sfârșit, s-o dezbrăcat în pielea goală și-o ieșit așa pă stradă cântând Soarele și pionierii, Doamne apără și păzește, Picuță, ne ridică ăștia și ne bagă la beci!”

proza de dana fodor mateescu leviathan

Tata, supărat că era înainte de chenzină și nu gustase absolut nimic la Gogoșaru, își scotea cureaua de la nădragi și fugea după mine prin curte, ca să arate tuturor că e bărbat. Eu urlam stacatto, ca din gură de șarpe, pun pariu că auzea și mama care tocmai semna condica de prezență la Gara de Nord! ”Iar-tă-mă, tă-ti-cu-leee, nu mai faaac!”

Când mă ajungea, mai avea un deget până la mine, jart! cu cureaua peste curul meu nevinovat. Aoleu, ce ustura!! Curulețul se revolta, se inflama, frigea. Plângeam cu lacrimile cât pumnul. I se făcea milă tatei și atunci, fără să vadă mă-sa (pe care o uram cu patimă adâncă!) îmi șoptea: ”Vezi că acum dau în gard, să audă ea! Tu țipă mai departe!”

Și trosc!, lovea tata gardul și tomberonul care era din tablă. Dar nici mamaia nu era vreo fraieră! Se prindea că tata lovește aiurea și-l lua peste picior:

”No, așe, Picuță, apăi vezi să nu rumpi țambrele, că îmi cumperi altele și le și pui!”

După bătaie, rămâneam singurică, a nimănui. Încă plângeam, mai mult din orgoliu, decât de durere. Cine venea să mă mângâie? Tataia Săndulescu, săracul. Eu suspinam, de se zguduiau și merele din mine, mâncate cu o jumătate de oră înainte…

”Hai să-ți povestesc cum l-am salvat de la moarte pe tovarășul Nicolae Ceaușescu!”, spunea și zâmbea așa, într-o parte.

Scoatea o Mărășească împuțită și nițel scuturată, dădea cu limba pe ea (am dat și eu o dată când nu m-a văzut nimeni, avea un gust iute și oribil!), o aprindea de la chibrit, trăgea un fuuuuum până-n călcâie și începea.

Îmi culcam capul în poala lui, atentă să nu-i ating palmele și să nu-i văd degetele, și oftam cu gene ude. Asta era povestea cu care tataia mă vindeca de toate necazurile. O știam pe de rost, iar el mi-o spunea mereu, mereu. Asta și cealaltă, aia cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, când îl alerga Siguranța Statului pe la Gara de Nord.

N-o știți, o zic acum repede: Tataia zicea că l-a ascuns în plapumă, la el în pat. Dormeau împreună noaptea, uneori purtau discuții filosofice despre soarta României, iar ziua îi dădea să mănânce tot acolo, în plapumă. După trei nopți de stat pitit printre bășinile socialiste ale lui tataia, Dej i-a strâns mâna și i-a mulțumit:

– Tovarășe Săndulescu, atât eu, cât și partidul îți suntem recunoscători pentru ajutorul dat și pentru lupta permanentă împotriva asupritorilor acestei țări!

Și dus a fost.

Firește că nu-l credea nimeni din familie! În afară de mine.

”Tactu-marele e dus cu pluta pă Criș!, râdea mamaia. O visat noaptea că-l avea pă Dej în plapomă, și acu’ povestește copiilor.”

herastrau baneasa

***

Istoria cu Ceaușescu era și mai și, țineți-vă bine! Cică tataia, care era de fel din Herăstrău-Băneasa, făcea baie în lac împreună cu tovarășii lui, amărășteni, toți ceferiști cariați în gură și cu pântecele supt de foame, mecanici de locomotivă sau tipografi. Erau sub podul de cale ferată, știți voi care! – ba mai și săreau de pe el, ăia mai curajoși! Era mare distracție! Trebuiau să fie atenți însă, pentru că în apă era o bulboană, un curent care te lua, plus niște pietre în care dacă nimereai, mureai pe loc.

Și, la un moment dat, vine Ceașcă la scăldat, înconjurat de câțiva tovarăși comuniști. Tataia zicea că îi cunoștea de la întrunirile lor, care aveau loc periodic în București. (Am uitat unde, să mă iertați!)

”Nicu era așa de îngâmfat, tu-l în Paști pă mă-sa! Se credea tare deștept, nu asculta de nimeni. Trebuia să fie moț, oriunde. Nu știam eu că ajunge președintele României, cine știa atunci? Eram tineri și proști, credeam în socialism. În fine, văzând că băieții sar de pe pod, în lac, s-a cocoțat și el acolo cu gândul să se arunce direct în cap, bărbătește. ”Bă, Nicule, nu sări, bă, e periculos!” – i-a zis un tovarăș, unu Savu… Ceaușescu s-a uitat urât la el: ”Tovarășe Savu, io te rog să-ți vezi de treaba ta! Știu ce fac!” – Domle, era gata-gata să sară exact acolo unde erau stâncile! A încălicat podu, și se ținea așa, doar cu mâinile. Se vedea că-i e frică. L-am prins de braț. ”Nicule, dacă sari în cap, mori, mă! Rămân tovarășii fără conducător, mă! Rămâne partidu’ orfan, mă, nu te gândești? Au murit mulți acolo!”

Și Ceaușescu, înfricoșat, dar și convins de importanța uriașă pe care o avea el, fiul lui Andruță din Scornicești, l-a privit pe tataia cu-n ochi pe jumătate închis (bătea soarele tare!) și a zis:

”Atunci dă unde să sar, mă?”

„Sari de la margine, nu d-aici! Și sari în picioare, nu în cap.”

Și așa a făcut. Vvvvjjjj, zdup! A căzut ca un bolovan în Herăstrău. N-a pățit nimic. Apoi, mândru-cocoș, își umfla țâțele comuniste, să-l vadă lumea cât e de viteaz.

Când tataia termina povestea, lacrimile mele erau uscate și supărarea mea plecată tocmai la Craiova. Deasupra noastră cerul își deschidea pieptul, larg. Mamaia boscorodea o găină, pe Lola, curva familiei, care mereu își spărgea ouăle.

”Chiar l-ai cunoscut pe tovarășu’ Nicolae Ceaușescu?”, întrebam adormită aproape.

”L-am cunoscut, mai bine nu-l cunoșteam, zicea tataia, în timp ce aprindea a paișpea Mărășească și mă pupa, apoi, pe frunte…

Arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here