”Teleportări în timp pe tărâmul bucatelor turcești (2)” de Urfet Șachir

1003
İmambayıldı (Imamul a leșinat) pe platoul de prezentare din bucătăria lui Oktay Usta
İmambayıldı (Imamul a leșinat) pe platoul de prezentare din bucătăria lui Oktay Usta

traditiones rubrica leviathan.ro logoPoveşti culinare din negura timpului

De ce a leșinat imamul?

Se ştie că nevoia de bază a omului, începând de la naştere, este hrana. Ȋn decursul timpului, omul a căpătat cunoştinţe variate în pregătirea acesteia, desăvârşindu-se chiar, în funcţie de vremuri şi împrejurări. Aşa se face că omul, în ingeniozitatea lui, putea inventa chiar şi în vremuri de criză sau poate tocmai atunci şi nu oricum, delicioase feluri de bucate întru nevoia stomacului şi plăcerea gustului. Dar ar putea oare cineva leşina de plăcerea unui fel de mâncare oricât de delicios ar fi? Felurite legende au circulat şi au traversat treptele timpului pentru a se face auzite şi de urechile noastre, precum povestea imamului care ar fi leşinat de plăcerea unui fel de mâncare gătit de tânăra lui soţie. Să purcedem pe culoarele timpului şi să aflăm ce l-a făcut de fapt pe imam să leşine. Denumirea mâncării, destul de incitantă, a generat mai multe zvonuri devenite, în timp, poveşti, pe care adesea le auzeam spuse de gospodinele din sat, chicotind de fiecare dată. Povestea are rădăcini adânci, în vremuri de război, din cauza cărora foametea era la tot pasul. Aşa stând lucrurile, se făcea economie la orice. Pâinea se făcea din mălai la care, pentru a o mai înmulţi, i se adăugau alune şi coajă de copac. Ȋn astfel de vremuri trăia imamul nostru din poveste. Se auzea adesea sintagma: „Nu-i mâncare, nu mănânci!” Se făcea o ciorbă din făină şi dintr-o ceapă. Toată lumea îşi folosea cu chibzuinţă proviziile din cămări, chiar şi imamul nostru a cărui cămară era plină. Soţia lui, sătulă să facă foame şi să mănânce zilnic acelaşi fel de mâncare, îl întreba în fiecare zi:

– Bine, domnule, dar când avem atâta mâncare, de ce suferim de foame?

La care, imamul:

– Taci, femeie! Țara e în război. E criză. Trebuie să fim economi. Vrei, pe urmă, să rămânem flămânzi?

Soţia îi replică:

– Păi, domnule, de fapt, flămânzim zilnic când avem atâta mâncare. Ȋndeosebi, tu ai rămas fără vigoare. Eu am uitat că sunt femeie.

Nici aşa, soţia nu l-a putut convinge pe imam, aşa că, enervată, într-o zi, când imamul nu era acasă, chemă toţi vecinii şi le împărţi toată provizia. Din cele câteva rămase (ceapă, roşii, ardei şi vinete), făcu o mâncare. A uscat vinetele, le-a secţionat şi le-a umplut cu restul de legume tocate. La ora mesei, imamul, văzând acest fel de mâncare, rămase uimit. Soţia:

– Seara aceasta este o seară deosebită. De aceea, ţi-am gătit această mâncare specială.

Imamul, neputându-se enerva, se gândi la finalul serii. După ce mâncă cu poftă, îi mulţumi soţiei, spunându-i:

– Pe viitor, să nu mai faci aşa risipă.

Şi intră în cămară. Văzând cămara goală, imamul leşină.

Mai multe variante ale vestitei mâncări au răzbătut îndepărtatele vremuri. Iată cum sună unele dintre acestea:

Potrivit unei variante, în vremuri de demult, ar fi trăit un imam a cărui soţie i-ar fi gătit o mâncare pe care o mânca pentru prima oară şi, fie din cauza gustului, fie din cauza ingredientelor adăugate în mâncare, leşină. Acesta a fost motivul pentru care mâncarea s-a numit ”Imamul a leşinat” (”İmambayıldı”).

İmambayıldı la cuptor
İmambayıldı la cuptor

După altă variantă, un imam se căsătoreşte cu fata unui bogat negustor de ulei de măsline, care îi dă ca zestre mult ulei de măsline. Ȋn primele zile, femeia îi găteşte imamului o mâncare de vinete la care adaugă ulei de măsline, ceapă şi roşii. Ȋn a treisprezecea zi, de pe masă lipsea mâncarea de vinete, ceea ce îl uimeşte pe imam. Aflând că uleiul de măsline s-a terminat, leşină de tristeţe.

Ȋn sfârşit, conform altei variante, imamul ar fi avut o nevastă care punea pătrunjel la orice fel de mâncare şi vorbea foarte mult. Ȋntr-atât, încât îl înnebunise pe bietul imam, care era pe cale să leşine. Divorţează de ea şi scapă de necaz.

Karnıyarık
Karnıyarık

Pe cât de simplă e reţeta, pe atât de delicioasă. Din vremuri străvechi şi până în zilele noastre acest fel de mâncare a fost gătit în diferite moduri. Dar cel mai gustos este cel care respectă reţeta de bază, gătită, ca pe vremuri, pe vatră, aşa cum ne-o făcea şi mama. Stăteam în jurul ocak-ului (a se citi ogiac – vatră, cuptor de lut) şi savuram aburii care ne cuprindeau şi ne pătrundeau în toţi porii, aproape (sic!) de leşin. Mâncarea îşi merita denumirea. O variantă a acestui fel de mâncare este karnıyarık” (”burtă spintecată”). Aceasta are, în plus, la umplutură, carne tocată cu condimentele adecvate.

Denumirea, pe cât de dramatică, pe atât de haioasă, a mâncării a generat multe glume în popor. Nu se ştie dacă au un sâmbure de adevăr, ori este doar plăsmuirea unor mucaliţi.

Doamna casei îşi face ultimele retuşuri ale machiajului, se priveşte în oglindă încă o dată peste tot şi sună din clopoţel.

Ayşe, vino, să vedem!

Servitoarea vine degrabă.

Poftiţi, doamna mea!

İmambayıldı pe foc
İmambayıldı pe foc

– Eu ies în oraş. Tu fă curăţenie pe aici, apoi, pentru cină, pregăteşte-ne ”imambayıldı” (”imamul a leşinat”). Ştii că şi stăpânului îi place mult.

Prea bine, doamna mea!

Rămâi cu bine!

Stăpâna ieşi, iar servitoarea rămase vorbind de una singură.

Oare cum s-o face ”imambayıldı”? Ha, am găsit! Şi luă telefonul în mână.

Alo? Domnule imam? Eu sunt Ayşe, servitoarea doamnei Sare Nur. Stăpâna vă aşteaptă acasă la o cafea. Puteţi veni? Bine, domnule, vă aşteptăm. Şi închide telefonul.

Sună soneria la uşă, vine imamul.

Bine te-am găsit, fata mea!

Servitoarea îl pofteşte în casă şi îi arată un loc unde să se aşeze.

Poftiţi, domnule! Stăpâna vine peste puţin timp. Eu merg să vă aduc cafeaua. Şi iese. Apare apoi cu cafeaua în mână.

Mulţumesc, fata mea!

Imamul bău cafeaua şi, în timp ce punea farfurioara pe masa de jos, servitoarea îl lovi din spate cu o tigaie în cap. Imamul leşină.

Iată, ”imamul a leşinat”! Nici nu-l târî bine în bucătărie, că se auzi soneria la uşă.

Poftiţi, doamnă! Să vă iau mantoul, cred că sunteţi foarte obosită.

Bună ziua, Ayşe! Da, sunt foarte obosită. E totul în ordine? Se aşeză. Mi-e foarte foame! Ai făcut ”imambayıldı”?

Da, doamnă!

Pune în farfurie şi adu-mi să gust!

Ȋn farfurie nu va încăpea, doamna mea.

Atunci, pune într-o tavă!

Nici în tavă nu va încăpea.

Stai, să vedem! Tu ce fel de ”imambayıldı” ai făcut?

Stăpâna casei merse în bucătărie şi-l văzu pe imam leşinat.

Aaa! L-ai leşinat pe imam! Dar eu am vrut mâncarea, fata mea.

Stăpâna casei către servitoare:

Astăzi vor veni musafiri. Pune ulei în salată, spumuieşte pe jos, adoarme bebeluşul şi pune-l în leagăn, pune cola în frigider şi fă un bun ”imambayıldı”, îi spuse şi ieşi.

İmambayıldı
İmambayıldı

Servitoarea puse cola în leagăn, copilul în frigider, spumui salata şi unse pe jos cu ulei. Apoi, îl chemă pe imam şi, lovindu-l în cap, îl leşină. Vine doamna acasă şi o întreabă ce a făcut. Servitoarea îi spune că a pus cola în leagăn, bebeluşul în frigider, a uns pe jos cu ulei şi a spumuit salata. Stăpâna era aproape de leşin. Când servitoarea îi spuse: ”E gata şi «imambayıldı»!” arătându-i-l pe imamul leşinat, stăpâna leşină. Servitoarea, în sinea sa: ”Imamul a leşinat, doamna a leşinat, barem să leşin şi eu.” Şi leşină.

İmambayıldı – scenetă
İmambayıldı – scenetă

Bibliografie:

http://blog.milliyet.com.tr/imambayildi–oykusu-ve-kolay-pratik-tarifi/Blog/?BlogNo=191260 https://tr.wikipedia.org/wiki/%C4%B0mambay%C4%B1ld%C4%B1

http://blog.milliyet.com.tr/imam-bayildi—-/Blog/?BlogNo=350575

Vezi arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here