”Teleportări în timp pe tărâmul bucatelor turcești (3)” de Urfet Șachir

1616
Şerbeturi
Şerbeturi

traditiones rubrica leviathan.ro logoPoveşti culinare inedite din istoria scrisă şi nescrisă

Buzele frumoasei (1)

Dacă aruncăm o privire asupra preparatelor din bucătăria otomană, cu precădere cea a seraiului, vom observa o varietate de feluri de mâncare, iar servirea, o adevărată artă. Când spunem ”bucătăria otomană”, primul gând este acela de ”artă culinară”, ”cultură alimentară”, ”bogăţie pe masă”, ”feluri de mâncare” (1).

Marele Serai, Palatul Topkapi, Istanbul
Marele Serai, Palatul Topkapi, Istanbul
Ignatius de Mouradgea d'Ohsson
Ignatius de Mouradgea d’Ohsson

Excesul de gustări şi dulciuri era caracteristic haremului, iar cofetăresele, nu puţine, erau sofisticate. Se obişnuia să se facă daruri cu tot felul de dulciuri, iar aici se vedeau priceperea, dar şi imaginaţia fiecărei femei în a prepara cele mai bune şi inedite dulciuri. Sigur că rahatul era cel mai apreciat dulce, fiind exportate, chiar şi în zilele noastre, mii de tone. De altfel, rahatul turcesc, precum se ştie, are deja un renume mondial. Acelei paste cleioase i se adăuga o varietate de arome, pulpe de diverse fructe (struguri, dude, tot felul de nuci, alune), făină grişată, apă de trandafiri, miere, ori peltele din fructe. Aproape toate femeile din harem aveau o slăbiciune pentru dulciuri. Preparau cele mai bune şi variate şerbeturi cu o grijă ”la fel de mare ca cea a francezilor, atunci când îşi prepară vinurile”, acea ”mixtură de diferite sucuri de fructe, dar şi de esenţe florale, precum acelea de trandafir, gardenie, panseluţă, tei şi muşeţel, aromată cu mosc, ambră cenuşie şi aloe”, după cum remarca Ignatius de Mouradgea d’Ohsson (2), în capodopera lui, ”Tableau général de l’Empire Othoman, în secolul al XVIII-lea, în care descrie ”Casa Trandafirului” (”Gülhane”), unde se preparau aceste delicioase licori şi conservele.

Francis John Wyburd (1826–1893), ”Harem”
Francis John Wyburd (1826–1893), ”Harem”

O dată ajunse în harem, femeile îşi zideau vieţile acolo pentru totdeauna, rupându-se cu totul de trecutul lor. Nu vom putea şti niciodată ce se petrecea cu adevărat în sufletul lor, când păşeau pragul Sublimei Porţi (3). Vom continua să auzim doar ecoul acestor ziduri şi a nenumăratelor taine de nepătruns din viaţa acestor frumuseţi cu ten de fildeş, care au trăit într-o izolare totală şi un lux exorbitant. Ȋn urma acestei schimbări radicale în destinul lor, ele erau nevoite să-şi construiască o viaţă în conformitate cu canoanele impuse. Totul era pus la punct, disciplina trebuia respectată, nerespectarea sau depăşirea rigorilor ei fiind pedepsite în funcţie de gravitatea faptei. Erau ca nişte păsări într-o mare colivie de aur, cu zăbrele încrustate în pietre preţioase, ele însele nişte nestemate de neatins, în afara padişahului, căruia îi plăcea să le ofere în dar păsări exotice, maimuţe sau gazele. ”Gazela” chiar simboliza, pentru poeţii vremii, o fată frumoasă şi, adesea, întâlneai acest cuvânt în poemele lor de dragoste. Şi ce putea să i se potrivească mai bine unei gazele, decât o privighetoare (?), care era cea mai preţuită pasăre în harem şi despre care un vechi proverb spunea: ”Chiar şi într-o colivie de aur, privighetoarea tânjeşte după locurile ei natale”, proverb care îmi aminteşte de fascinanta poveste ”Privighetoarea” a lui Hans Christian Andersen, scrisă în 1844. Există o poveste şi a unui menestrel, care a  răzbătut barierele timpului,  în care privighetoarea simbolizează un prinţ întemniţat în ”Cuşcă” (”Kafes”). Este o poveste emoţionantă, care ne dezvăluie secretul ”trandafirului roşu – simbol al iubirii”. Redau fragmentul din cartea doamnei Alev Lytle Croutier, ”Harem – Lumea din spatele vălului”: 

”Era odată o privighetoare care iubea un trandafir, iar trandafirul, stârnit de cântecul ei, s-a trezit tremurând pe tulpina sa. Era un trandafir alb, aşa cum erau în vremea aceea toţi trandafirii – albi, puri şi feciorelnici. El a ascultat cântecul privighetorii şi ceva s-a tulburat în inima lui de trandafir. Atunci, privighetoarea s-a apropiat ca niciodată de trandafir şi i-a şoptit nişte cuvinte pe care trandafirul nu putea să nu le audă:« Ben seviyorum seni, gül, gül!» («Te iubesc, o, trandafir, trandafir!»). La auzul acestora, inima trandafirului s-a îmbujorat şi, în acel moment, s-au născut trandafirii roz. Privighetoarea a venit tot mai aproape şi, cu toate că Allah, atunci când a creat lumea, a dorit ca trandafirul să nu cunoască iubirea pământească, el şi-a deschis petalele şi privighetoarea i-a răpit fecioria. Dimineaţa, de ruşine, se făcuse roşu şi aşa s-au născut trandafirii roşii. Şi, cu toate că, de atunci, privighetoarea vine în fiecare noapte să cerşească iubirea divină, trandafirul refuză, pentru că Allah nu a vrut ca el să se împerecheze cu o pasăre. Trandafirul tremură la glasul privighetoarei, dar petalele lui rămân închise.” (4)

Platou cu deserturi turcești, Restaurant Harem București
Platou cu deserturi turcești, Restaurant Harem, București

Farmecul acestor tinere femei şi savoarea atâtor dulciuri, într-o lume fascinantă şi plină de mistere, unde martori tăcuţi erau zidurile, dădeau naştere unor poveşti de dragoste suave. Şi totul era o ficţiune, având în vedere mai ales faptul că, aceste deserturi aveau denumiri voluptuoase şi erotice, precum: ”Buzele frumoasei” (”Güzelin Dudakları”), ”Degetele lui Hanum” (”Hanumun Parmakları”), ”Coapsele doamnelor” (”Hanımların Butları”) sau ”Buric de femeie” (”Kadın Gӧbeği”). Aceste deserturi căpătau astfel de denumiri datorită formei pe care le-o dădeau şi, bineînţeles că, imaginaţia nu se oprea aici, ci toate trăirile lor (şi nu numai ale lor, bărbaţii trecând prin stări asemănătoare în partea lor din serai) generau poeme de dragoste pline de senzualitate. Făceau artă din orice, îmbinau gastronomia cu poezia, pictura, muzica şi dansul, croşetau şi brodau lucruri cu un deosebit rafinament. Erau, de altfel, educate în acest sens.


(1) Osmanli Saray Muftagindan Notlar”Some Notes on The Ottoman cuisine” – Yrd Doç Dr İlknur HAYDAROGLif (Ankara Üniversitesi, Dil ve Tarih- Coğrafya Fakültesi Tarih Bölümü Öğretim Üyesi), s. 9. 

(2) Ignatius de Mouradgea d’Ohsson (1740–1807), orientalist armean, pe numele său armean, Muradcan Tosunyan, s-a născut în Istanbul, Beyoğlu, din părinţi catolici, în 1740. A urmat şcolile franciscane şi dominicane din Istanbul. Ȋn 1763 este angajat ca translator  la reprezentanţa suedeză, iar în 1768 este avansat ca prim translator. Ȋn 1775, ocupă funcţia de secretar personal al Regelui Gustav al III-lea la reprezentanţa suedeză. Ȋn acelaşi an, primeşte din partea regelui titlul nobiliar de Cavaler al Ordinului Regal de Wasa, Secretar – Interpret al Majestăţii Sale Regele Suediei, însărcinat cu afaceri la Curtea Contantinopolului. Ȋn 1787 publică, la Paris, produsul a douăzeci şi doi de ani de muncă, lucrarea monumentală „Tableau Général de l’Empire Othoman”, în două părţi (două volume). În prima parte cuprinde legislaţia mahomedană, iar în cea de-a doua descrie istoria Imperiului Otoman. Această lucrare o dedică regelui Suediei. Volumul al treilea este publicat postum, la treisprezece ani după moartea lui, în 1820. Această carte, foarte frumos ilustrată, a fost tradusă în limbile germană, engleză şi rusă. Astăzi, reprezintă unul din izvoarele cele mai importante cu privire la istoria socială a Imperiului Otoman.

(3) Sublima Poartă sau Marele Serai  –  denumirea occidentală a Palatului Topkapî.

(4) Alev Lytle Croutier, ”Harem – Lumea din spatele vălului”, trad. din lb. engleză, Bucureşti, Ed. Corint, 2014, p. 53.

 

”Serenada privighetorii” – André Rieux

Vezi arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.