”Timpul liber și reclama” de Pușa Roth

230
pușa roth reclame de altadata leviathan.ro

istorii și istorioare rubrica de pusa roth logo leviathan.roDacă e să vorbim despre ”timp liber”, ar trebui să avem liber aproape tot timpul, ca să putem onora cât mai multe manifestări cu putință, ca să ne vedem cu prietenii, ca să-i cunoaștem pe cei virtuali, ca să nu mai punem la socoteală că am putea merge la teatru, operă, film, cafenea sau la restaurant. Avem de unde alege, slavă Domnului! Timp liber să avem, bani să avem, dar și dispoziția necesară. Mai e ceva demn de luat în seamă în acest secol grăbit: internetul, care ne-a cam furat timpul liber. Dar asta e altă poveste și aș vrea, cu voia dvs., să ne oprim cu un secol și ceva în urmă, atunci loisirul era considerat un ”moment de libertate, răgaz”, timpul de care se poate dispune după bunul plac, în afara ocupaţiilor ordinare, incluzând şi distracţiile în aer liber. Obiceiurile oamenilor erau în schimbare, pentru că și orașul căpăta altă dimensiune, devenind mai dinamic prin apariția cafenelelor, braseriilor, a cabaretelor, restaurantelor, la care putem adăuga cofetăriile, grădinile, reprezentaţiile de teatru sau de circ în distribuţia cărora erau incluse o serie de celebrităţi străine, balurile unor societăţi sau pariurile la hipodrom, necunoscute deunăzi românului. ”Prezenţa cu pariuri la hipodrom, audiţie la Ateneu sau preumblare agrementată cu conversaţie subţirică, participare la vernisaj sau deconectare prin vilegiatură, bal masché sau circărie, exuberanţă de varieteu sau de fotoliu teatral, ifose şi spiritualitate de cafenea sau amor subtilizat de şlagărul preferat şi ţâşnit aerian din discurile gramofonului”. (Mircea Constantinescu, Cum îndemult Bucureștii petreceau”).

Paginile ziarelor sunt pline de nenumărate reclame care promovează serviciile teraselor şi restaurantelor, ale reprezentaţiilor de circ sau alergărilor de la hipodrom, semn al unei intense vieţi mondene. Mulți dintre proprietarii de restaurante au învățat repede că ”reclama este sufletului comerțului” și apelau la reclama din ziare pentru a le face cunoscute, și cităm doar câteva: Restaurantul ”La Vitele de Aur”, Grădina ”Rașca”, ”Café Hugo”, Restaurantul şi Cafeneaua ”Collaro”, Restaurantul ”Floreasca”, ”Herastreul Vechiu”, ”Cafeneoa şi Cârciuma de la Hotel Nemţoaica”, Grădina ”Furnica”, Birtul ”P. V. Criticos”, Restaurantul ”Bobinca”, Restaurantul ”R. Simion”, Restaurantul ”Vila Rusescu”, Grădina şi Restaurantul ”Spiridon”, ”Vila Băicoianu”, Restaurantul ”V. H. Cosma”, Restaurantul ”Atena”, Restaurantul ”I. Georgescu” etc. Erau reclame care mai de care, dar acum am reținut-o pe cea a lui Rusescu, evident în versuri, scrise cu meșteșug ca să atragă mușterii: ”În Bucureşti e o grădină / Frumoasă ’ntocmai ca un rai/ De muşterii e veşnic plină/ Fiindc’acolo e de trai…/ Mănânci ca bimbaşa de bine/ Şi nu te costă mai nimic,/ Ai lăutari de primă clasă/ Ce cântece frumoase zic…/ – Dar unde e astă minune?/ Este la doi paşi de teatru,/ Este grădina lui Rusescu,/ În Calea Plevnei numeru patru”. (”Adevărul”, nr. 1220/1892, p. 3). Această grădină a lui Rusescu nu încetează să minuneze, căci are ”Pătlăgele împănate,/ Numite inambaldi,/ Aşa bine preparate/ Nicăeri nu vei găsi/ Ca la birtul lui Rusescu/ Care-a fost şi sucursala/ Lui Iordache Ionescu/ Renumit în Capitală./ – Dar mâncăril’-alelante?/ Ce cusur au ele iară?/ – Au cusur că sunt gustoase/ – Şi nu mai găseşti spre seară”. (”Adevărul”, nr. 1222/1892, p. 3).

La sfârşitul lunii august, a aceluiaşi an 1892, reclama devine dramatică şi asta pentru că tratează un subiect serios – holera. Vizita la birtul lui Tache Rusescu este recomandată chiar de medici, în felul următor: ”Clientul: – Doctore, ce să fac eu să nu îmi pese de holeră?/ Doctorul: – Citeşte instrucţiunile consiliului sanitar./ Clientul: – Le-am citit. Acolo spune că trebue să mănânc bine. Unde aş putea să fac lucru ăsta?/ Doctorul: – Ce prost eşti. Mănâncă la birtul lui Rusescu care e recunoscut ca cel mai bun”. (”Adevărul”, nr. 1276/1892, p. 3).

Gambrinus Bucuresti

Nu putem omite din enumerare Berăria ”Gambrinus”, deschisă în 1901, vizavi de Teatrul Naţional. Caragiale e acum la a patra afacere de profil: în 1893 deschisese în strada Gabroveni ”Berăria Mihalcea şi Caragiale”, apoi, în 1894, Berăria ”Bene bibenti” şi încă una în Gara Buzău. Localul era renumit pentru licoarea aurie care se vindea pentru buzunare mai largi (halbele se ciocneau la un leu jumate). După anii ’40 Berăria ”Gambrinus” s-a mutat la colţ cu Brezoianu.

carte postala caru cu bere

”Caru’ cu Bere” a fost construit în anul 1879 de Nicolae Mircea şi de fraţii săi Victor şi Ignat, toţi originari din Mediaş, în clădirea vechiului han Zlătari. Proiectul a fost executat de către arhitectul austriac Siegfried Kofczinsky, care a încercat să redea ambianţa unei berării nemţeşti. Restaurantul ”Caru’ cu Bere” a găzduit, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cenacluri literare avându-l ca animator pe poetul George Coşbuc (sau Badea Gheorghe, pentru apropiaţi), care invita aici tineri scriitori cu posibilităţi materiale reduse. Printre cei care-l frecventau în mod obişnuit s-au aflat scriitorul I. L. Caragiale şi actorul Iancu Brezeanu. Crenvurştii cu hrean au fost pentru multă vreme specialitatea casei, alături de frankfurteri, salată de bœuf, ridiche neagră şi măsline.

Vezi arhiva rubricii Istorii și istorioare de Pușa Roth

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here