”Trei dintr-o lovitură” – text umoristic de Lică Barbu

389
lica barbu text umoristic

Motto:  Cine fură azi un ou, mâine fură tot un ou. Ghinion! Primul s-a spart.

proza scurta leviathan.ro logoBeznă totală. Un orologiu sună… Suna. Un obiect neidentificat plecat cu viteză dintr-o mână sigură îi curmă brusc bătăile. Cum a nimerit ţinta pe întunericul ăsta, nu ştiu? Dar ştiu sigur că la acea oră, prin acel întuneric, un hoţ de case îşi punea în practică planul spargerii unui apartament intrând în imobil direct prin balcon. Prima greşeală. A călcat cu piciorul stâng într-un bidon cu varză acră. Spintecând cu raza lanternei bezna de la locul ispravei, constată cu groază că a nimerit prost. Într-adevăr, era piciorul stâng. Scutură zeama puturoasă prin zvâcniri de picior şi intră în imobil înjurând, cu mâna la nas. A doua greşeală. A uitat să deschidă uşa la balcon. Stinse rapid lanterna pentru a nu fi descoperit când va urla de durere. Ghinion cu noroc. Capul, greu încercat, a reuşit să deschidă uşa balconului. Urletul durerii programat s-a transformat în ţipăt victorios. Planul îi reuşea. Lanterna intră în acţiune şi scormoni profesionist locul infracţiunii. Prada părea bogată. Electronice, tot setul. Tablouri, bibelouri, argintării şi o muscă vie ce făcea pe moarta. Contabiliză rapid valoarea inventarului, minus musca, şi mulţumit trecu la punctul doi din plan: jaful. Jaf ce se amână brusc din cauza unui zgomot venit din alt colţ al casei. Din reflex, dar şi din cauza bateriilor proaste, lanterna înghiţi instantaneu bezna perimetrului infracţional. Stăpânul ei o mângâie recunoscător şi aşteptă înţepenit urmarea zgomotului intervenit pe care el nu-l avea în plan. Nimic. Simţurile i se ascuţiră la maximum. Doar mirosul de varză putrezită de pe cracul stâng îi pătrunse prin nări. Ca să nu vomite, încercă o manevră de control a situaţiei tuşind intenţionat. Musca moartă zbură în zig-zag pentru a scăpa de viruşii împrăştiaţi de tuse. Fatalitate! Nimeri în plin vitrina cu bibelouri şi căzu răpusă de impact. Rolul morţii şi-l păstră definitiv.

Lică Barbu
Lică Barbu

Tusea intenţionată a avut efect. Zgomotul neidentificat se trădă din nou printr-un scârţâit de uşă de şifonier, urmat de o buşitură de corp căzut prin împiedicare.

Nu poate fi proprietarul casei, gândi hoţul nostru, deoarece cunoaşte locul şi nu s-ar fi împiedicat. Logica îl linişti şi trecu la verificare :

– Care eşti mă, acolo?

– Om bun!

– Cât de bun?

– Trei spargeri de buticuri, şase buzunăreli şi două jafuri la benzinării, din care una ratată. Plus cinci ani la Jilava.

– Cam puţin. Dă-te văzut la faţa mea să-ţi văd poza! porunci hoţul nostru pe ton de şef de spargeri-case încercând să lumineze apariţia intrusului în planul său. A dracului lanternă nu se vrea aprinsă nici dacă-i dai foc. O scutură violent, o lovi de picior, o ciocăni meseriaş, dar scula neam – nu voia să funcţioneze. De nervi, hoţul o scuipă cu o înjurătură de neam lanternicesc şi lumina ţâşni din lanternă. De ajuns cât să-l cuprindă-n raza ei pe începătorul de la Jilava. Era Sticlă, zis şi Goală – poreclă pusă chiar de el însuşi, deoarece acolo unde dădea spargeri şi găsea băutură lăsa sticlele goale. Nu că le-ar fi băut, ci le vărsa pe jos. Nu suferea băutura.hoti 1

– Balconistule! Tu eşti, mă? şuşoti faţa luminată a antialcoolistului.

– Mucles pe făraş! Nu dai nume la trosneală. Se vede că eşti pifan… Cum ai intrat pe lucrătura mea?

– Pe uşă. Era deschis… Şiii… pac, mi-a căzut fisa: numai Balconistu sparge broasca la apartament şi intră pe balcon.

– Cum ţi-ai dat seama, măi, Sticlă Goală?

– După miros, măi, vere. De obicei miroşi a var sau a vopsea. Ce? Ţi-ai schimbat stilul?

– Hai, gata! Clanţa trasă şi la treabă. În calitate de prim venit şi cu state vechi, fără să pun la socoteală deschiderea uşii, am dreptul să-mi aleg partea mea din teritoriul de lucru.

– Păi… Măi, Balco…

– Gura! Nu-ţi convine, ieşirea-i prin balcon… cu călcătură serioasă în bidonul cu varză, evident.

– Bine, măi, fie! Da’ eu ies tot pe uşă. Nu suport varza. Pute.

– Putem să începem atunci. Eu îmi aleg sufrageria şi dormitorul, tu iei bucătăria, holul şi baia.

– Şi balconul?

Un zgomot de cratiţă zdrăngănită pe gresia din bucătărie le întrerupse planul de bătaie. Linişte de casă spartă. Doar musca moartă, brusc resuscitată de zgomotul cratiţei gălăgioase, zbură ameţită spre alte zări ale colţurilor casei profitând din plin de lumina lanternei ce tocmai nu executa ordinul de a se stinge. Balconistu, luat prin surprindere, după ce îi pocni vreo trei palme peste căpăţână, ascunse neascultătoarea sculă în sân, fotografiind ca un blitz superbul său piept păros, ştanţat cu un tatuaj idilic ce reprezenta o femeie înrămată cu linia unei inimi înflăcărate şi pe care mâna artistului tatuist a scrijelit un nume: Gina.

proza umoristicaSticlă Goală surprinse instantaneu pe retină reflecţia imaginii blitz şi-i sări dopul memoriei de familie ce-i eliberă printr-un înghiţit în sec, ghearele geloziei. Gina era nevasta lui. Pam-pam! Gândurile negre îl izbiră în piept cu amintiri din anii de puşcărie… Eh!… Care Gină din lume ar aştepta cinci ani să vină el de la mititica?

– Care mai eşti, mă? îl trezi la realitate Balconistu pe iertătorul de neveste infidele strigând sugrumat în bezna infracţională.

– O cratiţă! se deconspiră autorul zgomotului de recipient gastronomic.

– Cratiţă eşti tu, boule!… Ieşi la raport aici în sufragerie!…

În cadrul uşii apăru ca la televizor un individ echipat fix ca un hoţ de case. Cagulă, mănuşi, chei la brâu, ciupici peste încălţări, iar în mână avea o cratiţă ce făcea notă discordantă cu ultimul răcnet în materie de modeling pentru ţoale de spărgător nocturn. În plus, mai avea şi un zâmbet idiot delimitat de din gaura din dreptul gurii a cagulei. Această inedită imagine ne era oferită gratuit de Balconistu cu ajutorul spotului de lumină pornit din neastâmpărata lanternă scoasă rapid din sânul său unde Gina tatuată se lăfăia printre firele de păr creţ, dar nu de ajuns de rapid încât Sticlă Goală să nu-şi surprindă ”sufleţelul” său făcându-i cu ochiul. Sau… poate s-a înşelat.

– Ăsta-i Yală junior! făcu prezentările Balconistu, scanându-l cu lanterna, de la ciupici până la cagulă, pe manechinul de ţoale hoţeşti. Cât mai are tac’tu bulău să vină să te înveţe meserie?

– Cu doi ani din vechi şi cu ultima sentinţă… vreo patru, se lăudă Yală asistenţei hoţeşti, prea deasă pe metrul pătrat. Daa… face recurs să-i dea vreo şase…. c-a zis el că e mai bine acolo.

– E mai bine pă dracu’! Şi-o fi găsit vreo ”iubită” printre colegii de suferinţă şi nu se pot despărţi, hohoti mânzeşte Balconistu. Hai gata! La treabă! De azi eşti ucenicul meu. Din Yală ce eşti te fac seif cu cifru. Secret. Bineînţeles cu drepturi de 80% din pradă. Aşa că eu prăduiesc sufrageria şi dormitorul, Sticlă Goală holul şi bucătăria, iar ţie bobocule îţi rămâne baia unde trebuie să-ţi meargă mintea ca să ştii ce să iei d-acolo.

– Rahat! concluzionă Sticlă Goală nemulţumit de procentul prea mare arondat de Balconistu. Şi balconu’, şefule, cum rămâne?

– Fie! Ia tu şi balconu’! oferi generos Balconistu, periat în noua sa funcţie cu care ceilalţi doi erau de acord în acest moment de răscruce. Nu te mai saturi…. Hai! Gineală şi la treabă! Întrebările le aştept în timpul acţiunii.

Pac! S-a stins lanterna. Momentul neprevăzut fu speculat de Sticlă Goală încercând să mai reducă din procent prin subtilizarea unei statuete din fildeş. Numai că instinctul Balconistului de meseriaş în domeniu îl ajută să acţioneze mai rapid şi printr-o fandare lateral stânga îi luă statueta din dreapta nasului lui Sticlă Goală.

Zooong!!! se auzi impactul statuetei în capul lui Sticlă Goală după care dispăru în sacul echipamentului de lucru al Balconistului.

– Oaaauu!… Ce-ai bă?

– D-aia ajungi la Jilava, fraiere! Pentru că furi de la alţii…. Marş de pe terenul meu!… Gata! Acţiune!… Succes, oameni buni de puşcărie!

– Întrebare! îndrăzni Yală. Eu ce fac cu cratiţa?

– Mă, tu eşti prost?… Fă în ea sarmale cu umplutură de bancnote şi du-le lu’ tac’tu la pachet, îi sugeră Balconistu din experienţa sa. Mai ales că e din inox. Nu rugineşte în şase ani la zdup.

La cuvântul ”inox” lui Sticlă Goală îi sclipiră ochii ca două monezi nichelate.

– Inox, neinox…. se confiscă. E din frontul meu de lucru. Altădată să nu mai scapi lucrurile din mână. Şi-aşa, varza pentru sarmale e împuţită. Nu vezi ce miroase Balconistu?

– Nu văd nene, că-i întuneric.

Aluzia la întuneric din cauza lanternei proaste îl deranjă pe profesionistul Balconistu, c-ar fi un meseriaş fără scule care mai şi pute.

– Bă! Vreţi să ieşiţi pe unde n-aţi intrat? Dacă în cinci minute nu faceţi lună în casa asta, vă curăţ eu pân’ la piele. Ce-i aici? Şedinţă? V-aţi pus la cioace? Fiecare la locul lui. Executarea!

Comanda tăioasă şi autoritară îi făcu pe cei doi executanţi începători să se bâlbâie în mişcări lovindu-se unul de altul şi separat de câte un perete cu câte un au!… Buf!… şi cratiţa zăngănind din nou pe jos. Ce mai, tămbălău. ”Dacă scap întreg d-aici mă fac tâmplar. Să le fac sicrie ăstora”, gândi Balconistu. Ştiindu-şi fiecare locul de muncă demarcat de şeful acţiunii, trecură meticulos la scormonit, înhăţat şi pus în sac. Doar numai doi, căci Yală nu găsea uşa de la baie.

– Unde-i baia, fraţilor? bâjbâi el pe întuneric.

Stânjenit de gradul de rudenie impus de Yală, Sticlă Goală îl direcţionă intenţionat către o pistă falsă:

– Dacă stai la curte, fraiere! Vezi că-i acolo unde miroase a picior călcat în varză împuţită.

– Ptiu! zbură un scuipat din gura Balconistului către faţa ghidului de băi.

Întunericul nemilos nu-i respectă traiectoria şi proiectilul-salivă nimeri în capul lui Yală. Norocul lui că avea cagulă anti-glonţ, altfel s-ar fi ales cu o gaură de trecere dintr-o ureche în alta. Clătinat de lovitură, Yală căută un punct de sprijin şi cum acelaşi întuneric nemilos nu-i oferi nimic, nimeri cu mâna pe clanţa uşii de la baie şi baia îl primi în toată splendoarea ei, lăsându-l să cadă ca un cascador pe gresia bleu-ciel, cu un sul de hârtie igienică în gură.

– Hm !… mm !… câh!

Încerca să ne spună că a nimerit baia sau se văita de durere? Doar el ştie. Ceilalţi doi credeau că l-a luat stomacul.

– Vrea cineva hârtie?

Din întuneric veni un fel de răspuns negativ:

– Trage apa, câcâcea, şi treci la treabă!

Cum să tragi apa şi apoi să treci la treabă? Întâi faci treaba aia şi apoi tragi apa. Ce-au vrut să spună şmecherii? E vreo manevră de lucru hoţesc? Sau ăştia fac glume nocturne? Şi cine e câcâcea?

Logica din capul lui Yală era vraişte. Totuşi, nelămuririle îl făcură să tragă o concluzie :

– Treb’e să aprind lumina.

Lumina din baie, evident, nu din capul lui. Culmea, frate! Chiar a aprins lumina, dar nu din baie şi nici din capul lui, ci de pe capul lui. Avea cagulatul un fel de lămpaş pe cap. Dotat, ce mai. Sculă de sculă, nu ca rebutul ăla de lanternă a Balconistului. Cum? Ce spuneam? Începător, ai?

– Băă!… Mai e unu’ în baie! urlă disperat Yală.

– Aia-i oglinda, boule! încercă să-l liniştească Balconistu.

Ori el era ameţit de căzătură, ori lămpaşul proiecta imaginea unei poze, ori oglinda avea pijamale, nu se clarifica nimic în capul lui. Cert era că în faţa lui, în spotul de lumină oferit de scula anexă, se afla o persoană în carne şi oase acoperite cu o pijama.

– Bună… noapte… seara! încercă Yală un salut bâlbâit.

– Bau! oferi pijamaua un răspuns în loc de salut.

De ajuns cât să-i dea startul la fugă lui Yală. Acesta îşi alese spontan pista de alergare stabilindu-şi traiectoria prin hol, sufragerie şi balcon ca o evadare spre libertate. Din păcate, alergarea a fost blocată în bidonul cu varză. Final original, aş zice, deoarece a călcat cu dreptul.

Balconistu şi Sticlă Goală, rămaşi blocaţi cu câte un acaret în mână, nu ştiau ce să facă. Să aplaude atletica lui Yală sau să urmeze traiectoria libertăţii faţă de un pericol neprevăzut? Grea decizie. Pentru prima variantă nu se putea opta deoarece aveau mâinile prea ocupate, iar pentru a doua, alegerea era şi mai dificilă pentru că Sticlă Goală nu iese decât pe uşă, iar Balconistu voia să evite balconul din cauza bidonului împuţit şi ar fi însemnat să-şi schimbe stilul. Oricum, trebuiau să se hotărască urgent pentru că din balcon Yală a dat alarma:

– Poliţiaaa!… Hoţiii!…hoti 2

Eşec total. Nu se mai putea face nimic, decât să… Decât să ce? N-aveau cum să mai găsească o soluţie deoarece ”să”-ul a rămas în aerul întunecat care a dispărut când în toată casa s-a aprins lumina. Piiing! Stop-cadru. Doar becul lanternei din mâna Balconistului pâlpâia anemic. Individul care a regizat şi a interpretat rolul de aprinzător de lumini era bau-baul din baie, omul în pijama. Cu paşi rari şi hotărâţi, acesta inspectă situaţia şi personajele înţepenite. Balconistu avea într-o mână un sac plin cu acareturi şi într-o mână un acaret plin cu saci – pentru echilibru, iar Sticlă Goală avea… n-avea nimic, ce dracu’ să fure din bucătărie şi hol? Acaretul din mâna lui era o sticlă goală ce purta amintirea unui miros de ţuică dusă prin gaura de la chiuvetă, miros slab de altfel pe lângă putoarea de varză stricată pe care Yală îl absorbea din plin în acest moment imortalizat.

Ce mai! Frumos! Ca-ntr-un tablou de Picasso rămas nevândut de maestru.

Aşteptăm şi noi ca şi ei următoarea mişcare. Încremenirea asta totală confirma pe deplin bănuiala celor trei hoţi: ăsta-i proprietarul.

După ce îi făcu semn cu arătătorul lui Yală să vină şi el la locul faptei, omul casei glăsui calm ca la o expunere cetăţenească despre renovarea pereţilor de pe casa scării:

– Ce faceţi bă, aici?

Ăăăă…  hm… Foşneli, codeli… Ce puteau să zică? Balconistu, hoţ mai cu moţ şi experienţă, încercă un răspuns la plezneală:

– Ăăă… Noi… suntem cu renovarea pereţilor de pe scară şiii…. Am găsit uşa deschisă şiii… ce ne-am zis, hai să văruim şi pe la locatari….

– Zău? Adică, faceţi curăţenie. Şi în sacii ăştia ce aveţi? Var? Că pute a varză acră!

– Păi, scule… scule pentru zugrăvit, găsi Yală un răspuns la ţanc, sub privirile admirative ale celorlalţi doi hoţi. Aplauze mai lipseau.

Numai că omul în pijama verifică răspunsul.

– Şi cu bibeloul ăsta daţi gled, să înţeleg? întrebă el ca un amator scoţând din sacul Balconistului obiectul specificat.

– Da, e pentru mulaje din ipsos, se întrecu din nou pe sine Yală, în răspunsuri fulger.

– Băăă! Mă credeţi dus cu bidineaua? Aţi venit în casa asta să furaţi şi cu asta basta… Aoleu! Vai de furatu’ vostru! Ce fel de hoţi sunteţi voi, bă? Mi-e şi ruşine, zău aşa! clarifică situaţia exactă pijamistul şi-şi continuă părerile critice, plimbându-se cu mâinile la spate printre şmecherii prinşi în flagrant.

– Eu, dacă anunţ Poliţia acuma, mi-e oarecum să vă denunţ că sunteţi nişte hoţi. Mă faceţi de râs. Astea-s lucruri furate? Auzi? Bibelouri!…. Păi cine dracu mai cumpără azi bibelouri, mă? Babele care nu au bani?

– Mai cumpără câte o amărâtă, că le dau ieftin, încercă o justificare Balconistu, rănit în orguliul său de şef de spargeri case şi cu ştate vechi.

– Gura! ridică tonul criticul de hoţi. Uitaţi-vă şi voi la voi în ce hal arătaţi! Astea-s feţe de infractori? Nu văd o cicatrice, nu văd o mutră mai fioroasă şi ăsta cu ciorapul pe meclă parcă-i măscărici. Pe deasupra mai şi puțiţi a hoit. Ca să lăsaţi urme, tăntălăilor! Chiar că sunteţi proşti!

– Acuma… ce să mai… încercă Sticlă Goală o ieşire din beleaua în care au intrat.

– Ce să mai, ce? Adică să mă fac cu voi de râs în lume? C-am fost prăduit de nişte amatori? Nici n-o să mă creadă ăia la Poliţie. Păi, aşa se fură, măi, oameni buni? Ca pe vremea haiducilor? Sunt alte vremuri acuma în care trebuie să ai stil şi eficienţă, să fie jaful aproape perfect. O să râdă colegii de serviciu de mine când o să vadă în ce hal am fost furat.

– Eu… la mine… e prima oară când vin la aşa ceva, căută Yală să-şi găsească o scuză minoră.

– Ca să vezi! Dacă nu-mi spuneai tu, nu ştiam. Şi cu ce-ai venit mă, la furat?

– Cu bicicleta, că după doişpe’ nu mai circulă nimic.

– Şi pe bicicletă ce puteai pune? Un kil de chiloţi şi doi papuci? Păi băi, hoţii lu’ Gigi Chioru! La prăduit o casă se vine cu TIR-ul, nene! Cu camionu’, să ai ce căra… Nu, da’ sunteţi execrabili, jalnici rău!

Că au fost prinşi de proprietarul casei unde dădeau lovitura nu era aşa de grav pentru ei, li s-a mai întâmplat şi au rezolvat problema printr-o simplă fugă, dar să fie jigniţi, criticaţi, umiliţi – asta era tragic. Mai rău decât un an de puşcărie. Pe deasupra i-a băgat în ceaţă necunoscutul Gigi Chioru şi ce era aia execrabil.

Ca şef de gaşcă prinsă la furat, Balconistu simţi nevoia şi se oferi din oficiu să reprezinte apărarea acuzaţilor şi negocierea situaţiei:

– Zi şi d-ta, acuma! Na! S-a întâmplat, s-a întâmplat. Chestia e că iniţial planu’ era altu’ şi dacă nu apăreau ăştia doi, eu personal şi singur nu te făceam de râs. Te furam la meserie. Ce, e prima dată?

– Hai, las-o! Am văzut. Calci ca fraieru’  în varza mea şi te lauzi că ai un plan. Băi, tată! Du-te şi te mai şcolarizează, băi! Mai fă un curs, ceva! Nu mă face pe mine de cacao în casa mea. Da?… Hai, gata! M-am enervat. Afară din apartamentul meu!

Preţ de trei secunde, cei trei hoţi (o secundă pentru fiecare) au înţepenit din nou a nelămurire. Ce să facă? Să-i mulţumească omului pentru că-i lăsa liberi fără pretenţii sau să-l anihileze să-şi termine treaba? Într-o secundă cum să te hotărăşti?

– Ce e, bă? Vreţi să vă fac poze? N-aţi auzit? Afarăăă!

Cum secunda de gândire nu le-a prea fost de folos, toţi trei au năvălit spre uşă de parcă acolo ar fi găsit răspunsul.

– Hei, alo! Porumbeilor! Prin balcon se iese. Vreţi să mă ştie vecinii c-am fost prăduit de nişte proşti? Executarea!… Atenţie la bidonu’ cu varză! Puturoşilor!

Redirecţionarea ieşirii, prin invitaţia nu tocmai galantă, a mai ponderat un pic din elanul celor trei către dulcea libertate. Oricum, eşecul era definitiv, prada a rămas pe loc, adio şi n-am cuvinte. Au ieşit cuminţi prin balcon cu amar în suflet şi miros de picioare murate. Aşa miroase eşecul, când dai chix la furat. Doar Sticlă Goală ducea cu el o sticlă goală, ca pradă a unui război pierdut. Bună şi asta la ceva. Un tablou trist şi jalnic. Din pix îmi picură o lacrimă peste scrisul cutremurat de sfârşitul dureros al speranţelor celor trei, năruite de soarta potrivnică şi nemiloasă pe altarul sacrificiului de supravieţuire. Ce dur am scris!

Rămas singur, omul în pijama, care nu mai era în pijama deoarece s-a dezbrăcat, dar nu să rămână în chiloţi, ci cu veşminte de om cu treabă, privea cu părere de rău pe jos ca la o scenă de final plângăcios.

– Aici am greşit. Trebuia să-i las să-şi termine treaba, nu să mă obosesc eu acuma să caut, să  încarc sacii, să răscolesc prin toată casa.

Şi cu hotărârea unui om harnic pus pe treabă serioasă, se apucă să îndese în sacii rămaşi de la hoţii rataţi tot ce găsea la îndemână. Adică, fura tot ce era de furat.

– Mă da’, proşti mai sunt ăştia! I-am păcălit la fix. Se pun ei cu Gigi Chioru? Artă şi meserie, tată!… Şi pân’ la urmă, ce-o fi aia execrabil? Hm!

 Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.