”Tu d’a cui ești, maică?” de Florentina Loredana Dalian

346
ganduri dulci amarui florentina loredana dalian leviathan.ro

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roHm… Pe vremea copilăriei mele, petrecute la sat, mi se întâmpla să mă oprească pe stradă vreo babă curioasă și să mă agreseze cu întrebarea: ”Hai, maică, da’ tu de-a cui  ești?”. Mă opream, explicam, așteptam să facă indiscreta apel la memorie, dădeam explicații suplimentare, în orice caz, nu lăsam baba nelămurită. De cele mai multe ori, dumneaei voia să știe și de unde vin și, mai ales, unde mă duc, da di ce și așa mai departe. Nu mi se mai întâmplase de mult, având în vedere că mi-am petrecut copilăria acum hăăăt… niște decenii. Dar ca să nu mi se facă dor, am pățit-o chiar astăzi.

Întorcându-mă de la slujbă, mai dincolo de cimitir, în refugiul de la Bora, un agent de circulație oprea toate (toate!) mașinile pe dreapta. Care n-avea loc pe dreapta, stătea pe mijloc sau pe unde putea. Imediat ce am oprit, un tânăr se înfățișează la geamul meu (mai bine zis al mașinii, că eu încă nu m-am dotat cu ferestre), cu un tabel și un pix în mână (tânărul, se-nțelege) și cu poezia învățată: ”Un sondaj din partea Primăriei. De unde veniți?” Hait! Am crezut că n-aud bine. Ce treabă are Primăria cu drumurile mele? ”Drumurile noastre, poate/Se vor întâlni vreodată…” Dar am răspuns, ce-i drept plictisită, că doar nu era secret: ”De la muncă. E vreo problemă?” ”De la muncă de unde?” ”De la firma X, din incinta firmei Y.” „Din ce localitate?” „Uite, colea, nițel mai la deal. Cred că tot Slobozia-i zice, da-i pe Șoseaua Călărași.” ”Și unde vă duceți?” Hait, de două ori! Mi-a venit să zic ”În groapa lui Stoica” (pentru cine nu știe, în mijlocul urbei noastre a crescut un ditamai craterul, dar n-a picat niciun meteorit, nu vă neliniștiți, pe care jurnaliștii l-au intitulat ”groapa lui Stoica”, după actualul sau fostul sau viitor-fost primar; o nimica toată, o investiție uriașă din nu știu ce fonduri care, pentru că n-a fost executată la timp, acum zice-se că se va finaliza – deie Domnul să se finalizeze! – cu bani din bugetul local). Dar am răspuns politicos: ”Acasă.” ”Acasă unde?” Uuu! Bine că n-a întrebat acasă la cine. ”La mine. Pe strada cutare, în blocul Z. De fapt, dacă tot vreți să știți exact, acum nu mă duc direct acasă, mai trec întâi pe la Magazinul «Ialomița», să-mi cumpăr oarece treburi femeiești. E voie?” Bietul băiat o mai fi avut și alte întrebări – nu știu – dar mi-a mulțumit și nu mi-a mai pus niciuna. A venit și onor organul, căruia îi adresez o încurajare: ”Ce v-au pus, domnule, ăștia la muncă degeaba?” ”M-am rupt de mijloc, doamnă, nu mai pot!” Am eu față de vraci?! De, coane, datoria înainte de toate. Mi-am cerut scuze că nu sunt doctoriță, să-i acord primul ajutor și, fiindcă părea om de treabă, i-am recomandat niște plasturi antireumatici.

Dar tot nelămurită am rămas. De ce vrea Primăria să știe cine pe unde trece și unde se duce? Ajută asta cumva la îmbunătățirea stării drumurilor, la eficiența deszăpezirii când e cazul? Măcar de-ar fi așa! Atunci aș scăpa și eu de sentimentul inutilității gestului de-a fi oprit mașina și de-a da un interviu, în deal, la Bora. Altfel, ce să zic? Mi-a plăcut, că mi-a amintit de copilărie. Nu mă mai întrebase nimeni demult: ”Și unde zici că te duci? Te-a trimis mă-ta mare la pâine?” La ”Ialomița” dom’ primar, să-mi iau și eu niscai tampoane, dacă permiteți. ‘Trăiți!

Slobozia, 1 februarie  2016

 Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Comentați via Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here