În noaptea de 26 aprilie 1963 se stingea din viață, la 79 de ani, scriitorul Vasile Voiculescu, la câteva luni de la ieșirea din detenția comunistă.
Se spune că un copil, aflat cu mama lui în apropiere de Patriarhia Română, ar fi exclamat: ”Mamă, uite-l pe Iisus Hristos!”. Era bătrânul poet Vasile Voiculescu.
După o viaţă de luptă cu boala şi mizeria altora, în calitate de medic, ajuns la vârsta venerabilă de 74 de ani, scriitorul a fost arestat pentru poeziile cu caracter religios pe care le citea la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim.
Văduv, după ce soţia sa, Maria Mittescu, murise în 1946, el ducea o viață aspră cu sine, plină de ascetism. Caietul cu poeme i-a fost confiscat de Securitate şi prezentat ca probă la interogatoriu. Blajinul scriitor, cu figura sa de pateric, a fost obligat să declare: ”Începând din anul 1947 şi până în prezent, eu am scris mai multe poezii cu conţinut mistic religios, de îndemn la o viaţă duhovnicească, de rupere de viaţă, care prin interpretare au caracter duşmănos faţă de regim” – se arată în cartea lui Marius Oprea, ”Adevărata călătorie a lui Zahei. Ultimii ani ai lui V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins”, apărută la Humanitas.
Versurile care l-au incriminat sunau cam aşa: ”O, ţara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe,-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”.
Sentinţa a fost nemiloasă cu un om aflat la senectute: cinci ani de închisoare. A fost dus la Jilava, apoi la Aiud, într-o celulă cu 15 deţinuţi, intelectuali ca şi el. În scurt timp, s-a îmbolnăvit foarte rău, de TBC la coloana vertebrală.
Din cartea lui Florentin Popescu, ”Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu” (Editura Vestala, 2000) aflăm că, atunci când unul dintre gardieni i-a cerut scriitorului să fie turnătorul celorlalţi deţinuţi, el a spus cu demnitate: ”Nu, eu sunt un mistic şi stau retras”.
O altă consemnare menită să ne arate starea lui duhovnicească este redată de istoricul Adrian Nicolae Petcu, citându-l pe Vasile Boroneanţ, fost coleg de detenție al lui Vasile Voiculescu: ”Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare».”.
La numai un an de la moartea lui Vasile Voiculescu, a început reabilitarea sa. I-a fost publicat volumul ”Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, i-au fost publicate și reeditate proza și dramaturgia. A fost recunoscut, așa cum merită, drept un scriitor de prim rang al literaturii române.
Vezi: arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
