”1 Aprilie, monolog” de I. L. Caragiale

161
1 aprilie de Caragiale comentariu de costin tuchila
Grafică de Costin Tuchilă

rubrica pur si simplu caragiale logo leviathan.roComentariu și note de Costin Tuchilă

S-a remarcat că granița între genuri este foarte elastică în opera lui Caragiale, la fel cum limita dintre gazetăria propriu-zisă și creația artistică este adesea greu de aflat. Trasarea unei tipologii umane, anecdocticul ridicat la nivelul prozei de ficțiune, inventivitatea nu numai verbală sunt calități literare care se regăsesc frecvent în texte care s-ar înscrie în sfera jurnalisticii și pe care autorul le-a lăsat în paginile de gazetă, fără a se gândi să le includă în volumele de literatură. ”Cronica fantastică”, text de tinerețe, publicat în ”Ghimpele” (9 iunie 1874), chiar dacă are și caracteristicile unui pamflet jurnalistic, principalul vizat fiind Titu Maiorescu (Mandarinul Li-Ti), ministru al Instrucțiunii în acea perioadă, se citește în primul rând ca o proză de ficțiune – și se pot da zeci de exemple asemănătoare dintre articolele risipite în presa vremii.

Multe dintre ”momentele” și schițele caragialiene sunt texte care se pot circumscrie cu ușurință genului dramatic. Ce păstrează ”Justiție”, din ”Momente”, 1901 (1), din particularitățile genului epic? Absolut nimic, este o scenetă cu trei personaje, cu indicații de joc, între paranteze (”cu emoțiune treptată”, ”impacientat”, ”cu un zâmbet de fină intenție”, ”face cu ochiul”, ”vesel”, ”foarte aspru”), exact ca într-un text destinat scenei de teatru. Sau următorul ”moment”, în ordinea fixată de Caragiale în ediția din 1901: Art. 214”. Introducerile la părțile I și a II-a, paragrafele așezate între paranteze sunt indicații regizorale, pentru a crea atmosfera scenică (”Feciorul aleargă. Avocatul s-așază la biurou, își desface servieta și deschide un dosar. Un popă venerabil intră. E un om de vreo șaizeci și cinci de ani; barbă și păr mai mult albe; fața foarte roșie mai ales la pomete și alte proeminențe; ochii spălăciți, albaștri, dulci și lăcrimoși…” etc.), putându-se culege cu italice (sau cu un corp de literă mai mic, ca în epocă), similar cu tehnoredactarea textului destinat teatrului. Sau în ”Căldură mare”: dialogul absurd, dus ”imperturbabil pe două linii fără puncte de contact între ele” (2) e prefațat tot de indicații succinte: ”Termometrul spune la umbră 33º Celsius… Subt arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’. Un domn se dă jos din trăsură…” Celelalte fraze din registrul povestitorului sunt asemănătoare, explicative. ”Amici”, ”C.F.R.” sunt scurte acte de teatru. ”Five o’clock” le urmează îndeaproape, aşa încât încadrarea lor ca proză literară e foarte relativă. Faptul că I. L. Caragiale le-a numit, publicându-le în volum, ”momente”, și nu schițe este sau nu un indiciu, în nici un caz unul referitor la genul literar. Ș.a.m.d. – vezi ”Un pedagog de școală nouă”, ”Congresul cooperativ român. Ședința de inaugurare” (din ”Schițe ușoare”).

Dintre cele două texte caragialiene intitulate ”1 Aprilie”, acesta, publicat în ziarul ”Adevărul” din 5 aprilie 1896 și inclus în același an în volumul ”Schițe ușoare” (3), adăugându-i-se de către autor indicații de regie, a fost destinat de Caragiale reprezentației teatrale fără nici un dubiu. Monologul avea să fie publicat de altfel în 1908, în ediția Minerva, la sfârșitul volumului de ”Teatru” (4). Celălalt, cu titlul scris ”1 Aprile” (5), este o proză (”moment” sau schiță) care face parte din sumarul volumului ”Momente” (1901), după ce apăruse în ”Universul” din 31 martie 1900.

gradina cismigiu bucuresti vechi foto epoca secolul XX caragiale opere
Grădina Cișmigiu. Sursa foto: Bibilioteca digitală a Bucureștilor

Farsa tragică ”1 Aprilie” are toate caracteristicile compoziționale ale unui monolog dramatic, cu personaje, teme, motive, locuri, expresii frecvente la Caragiale, în teatru și în proză: micul burghez, funcționar ”la canțilerie”, ”mitocanul” care, inevitabil, pleacă din București și pe care femeia e gata să-l înșele, adulterul prezumtiv sau real, cuplul de amanți, amanta cu aspirații mondene, care își procură – chilipir – haine elegante, biletul de amor, falsul prin imitația scrisului, grădina, berăria, ”țalul” (v. nota 15), confuzia, ciomăgeala în spațiu public, birja, sergentul de stradă, justiția și jurații, boceala și blestemul de mahala etc. Ca un refren al operei caragialiene, ”al dracului Mitică!”. Numai că aici glumețul Mitică, acela care răsucind vorbele și situațiile cu inteligența-i înnăscută, e deasupra oricărei împrejurări, devine ”săracul” Mitică, sfârșind tragic într-un Cișmigiu în care ”plouă mărunțel” în noaptea de 1 aprilie. ”Confruntarea cu mortul” (sinistră ironie!) este prilej de spectacol mahalagesc. Și cum totul poate fi întors, justiția fiind oarbă, Mișu Poltronu, criminal de ocazie, e achitat, dar toți sunt dați afară din slujbele călduțe de la minister, ca scandalagii…

Personajul care spune monologul e caracterizat de la bun început prin îmbrăcăminte și accesoriile nelipsite. E eternul mic funcționar al lui Caragiale, înrudit în bună măsură cu lumea de funcționari din opera lui Gogol. Costumul său e ”curățel”, deși se vede că e ”cam sărăcuț”. Nu-i lipsesc țilindrul (v. nota 8), mănușile, bastonul, floarea la butonieră, ”batista chic”, numai bună să semnaleze emoția. Când pronunță cuvântul ”teribil”, apropo de felul în care i-a pus pe goană pe ”mizerabilii ăilalți” în Herăstrăul Vechi, învârtește bastonul repede”, gest oarecum obligatoriu în gesticulația teatrală. Face singur mare haz când amintește cât de bine s-au distrat amicii de ocazie, ”mitici” cu toții, la berărie. Pierde-vreme, e însă întotdeauna atent la ceas, timpul nu poate fi niciodată exclus:Când am ieșit de la berărie, bătea patru fără un sfert la Eforie…”

Fiecare frază, fiecare dialog, fiecare cuvânt, fiecare nuanță sunt perfect așezate la locul cuvenit. Nu poți găsi un singur moment în care construcția ar trena sau o expresie care ar fi așezată fără o funcție precisă în desfășurarea monologului. Există aici un ritm interior abil care îl face pe spectator, oricât de detașat ar dori să rămână, să participe la scena, de fapt de groază, din Cișmigiul pustiu, când noaptea e aproape să decline…

Au fost mai puțin observate micul univers acvatic creat de Caragiale în monologul din 1896 și relieful aparte al câtorva detalii, în stilul oralității de mahala și al preluării cuvintelor populare, atât de expresive în context. Speriat de ”mizerabilii” care îl atacaseră în Herăstrăul Vechi, Mișu, erou-nevoie mare, se ascunde ”undeva”, sensul adverbului fiind cel obișnuit în vorbire când folosim un eufemism pentru locul respectiv. (În linia interpretării clasice, care respectă fidel textul caragialian, indicațiile și sugestiile autorului, în înregistrarea video cu Radu Beligan, apare un closet de lemn – v. fișierul youtube de mai jos). Scos de ”acolo”, Mișu era ”galben ca lămâia”, apoi s-a ”bolnăvit de gălbinare”. Galbenul ar fi culoarea atitudinii inconsistente, paloarea – doar Mișu a fost poreclit în urma acestei isprăvi Poltronu (lașul). Gălbinarea i-a trecut cu cârmâz și cu acrituri… da’ numa’ cu acrituri, – dulce n-avea voie!” Un contrast schițat într-o aruncătură de condei: roșu închis (cârmâz) – verdele ”acriturilor”, culori pregnante. ”Al dracului Mitică!”, dar și Cleopatra, lucrătoare ”la mașinele de cusut”: ”A dracului și ea!”, ambele urmate de exclamațiile constrastante, care ne pun în gardă: ”Săracul!”, ”Săraca!”. Cleopatra e îmbrăcată ”cu mantaua impermeabilă de mătase crem cu glugă – foarte frumoasă manta!” Și comentariul: prin așezarea în stil oral a explicației între paranteze drepte, se naște o clipă o ambiguitate care stârnește râsul (mantaua sau Cleopatra… costă 35 de franci?): ”Cleopatra nu-i urâtă… cu gluga… e brunetă – și numai treizeci și cinci de franci – chilipir, da’ era de ocazie: i-a făcut hatâr negustorul – o cunoaște – de la mașini.” Lângă mortul bocit de mamă, exclamația cinică, semnalând o dată în plus grotescul bocetului: Ei, asta mi-e necaz mie… Mitică și frumos! Poftim!”

Fluieratul unei melodii la modă prin Bucureștiul epocii, suficient de kitsch, oricum hilară (”Margareto, îngeraș iubit”, în ritm de marș) are și el gradații: la început e doar schițat (introducerea), apoi e ”fals și tremurat”, devine mai hotărât”, ”și mai hotărât”, iar în finalul tragicomic actorul care rostește monologul iese din scenă ”fluierând cu brio” melodia. Ca în atâtea alte situații, comicul se naște din contraste, Caragiale fiind maestru în crearea lor rapidă, uneori vizuală, foarte plastică.

Micul univers acvatic de care vorbeam creează un suspens sui-generis. Mitocanul pleacă la Țurloaia (v. nota 15), la pescuit, la 3 dimineața, cum pleacă toți pescarii. În Cișmigiu ploaia măruntă și întunericul nopții ar putea dejuca farsa pusă la cale de cei doi amanți. Cleopatra se apără de ploaie cu mantaua cu glugă și, în pustiul parcului, noaptea, e o arătare desprinsă din romanele de groază, o felină la pândă. Femeia ”se suie-ncetinel” iar ceilalți se pitulează după bolovanii de jos”. Două cuvinte, un adverb, diminutiv și un verb popular, mai expresiv decât ”a se piti” (poate chiar cu o nuanță ”lichidă”), sporesc incertitudinea așteptării. Și iarăși apa – de data asta zgomotul ei, ”vâjâiala havuzului (6) din lac” – face ca șoaptele de dragoste ale falșilor amanți să nu poată fi înțelese de ceilalți, scena plutind pentru moment într-un echivoc, de altfel, foarte teatral. Și foarte potrivit unei farse.

caragiale semnatura 1901
I. L. Caragiale

1 Aprilie

Monolog

UN TÂNĂR

(Aer și maniere de mic impiegat (7), costum cam sărăcuț, dar curățel; jiletca, foarte deschisă, lasă să se vază pieptul cămășii de coloare; mănuși, țilindru (8); floare-n piept; baston subțire)

Eu mărturisesc drept, cum am spus și la jurați, eu, domnule președinte, i-am zis lui Mitică: nu-mi plac glume de astea! Adică nu că mi-era frică de ce s-a-ntâmplat… nici nu mă gândeam! dar vorba e, nu-mi plac mie astea; că eu îl știam cine e Mișu, laș! și n-are curaj; mi-era frică să nu pățim cu el cum mai pățisem o dată, când s-a-ntâmplat la Hierestrăul Vechi (9) bătaia cu mizerabilii ăilalți, care ne-a atacat, și Mișu de frică a fugit și s-a ascuns undeva… După ce s-a isprăvit bătaia – că (sever) i-am pus pe goană pe mizerabilii, care se lăuda că o să ne-o facă ei, că sunt de la parchetul general; da… am lucrat… teribil (învârtește bastonul repede) – l-am căutat pe Mișu pân toată grădina, și după ce l-am găsit, nu vrea să iasă d-acolo cu nici un preț, țipa că vrem să-l omorâm… Am ridicat ușa din țâțâni… Când l-am scos afară, era galben ca lămâia și-i clănțănea dinții… Pe urmă s-a bolnăvit la gălbinare – i-a trecut cu cârmâz (10) și cu acrituri… da’ numa’ cu acrituri, – dulce n-avea voie! De atuncea i-a rămas numele – (cu satisfacție) eu i l-am spus – Mișu Poltronu (11)! De-aia, eu îi spusesem lui Mitică să-l lase-n pace, da’, fiindcă ăilalți a vrut, zic și eu: Haide! Ce-o să se-ntâmple? Întâi aprilie – o să râdem de Poltronu, și pe urmă, ce?

Da, al dracului Mitică!… Săracul!… Să vezi.

Noi mergeam la berărie pe bulevard devale. În seara aia Mitică venise cu Cleopatra, amanta lui – este la mașinele de cusut… A dracului și ea!… Săraca!… Să vezi.

Tocma’ după douăspce târziu, a venit și Mișu, și Mitică l-a recomandat Cleopatrii, că pe noi ne recomandase de mult. Pe urmă, râzi! și conversație, și râzi! (Face mare haz.) Am stat noi așa, să fi fost până pe la două și jumătate trecute… Mișu era amorezat de nevasta unui cârciumar din dosul Cișmegiului (12), de la care cumpăra țigări de damă – umbla gătit, cu guler nou, cu țilindru, cu un baston de păr nodoros și cu mănuși – și dăduse și cu parfum. Mișu zice:

Bonsoir, eu mă duc.

– Mai stăi…

Nu se poate; mâine am treabă de dimineață la canțilerie.”

Și a plecat.

După ce a plecat Mișu, Cleopatra a început să râză: hihihi! (râde ca Cleopatra) zice Mitică:

”Știți voi unde s-a dus Poltronu?

– Unde?

– În Cișmegiu, pe movilă: să fluiere.

– Ei aș!”

Și pe urmă ne-a spus Mitică toată intriga: Mișu primise de la nevasta mitocanului o scrisoare – imitația Cleopatrei – că mitocanul pleacă la Țurloaia (13) după pește pe la trei despre ziuă, și că el, adică Mișu, s-o aștepte negreșit în Cișmegiu pe movilă, și să fluiere pe ”Margareta” (fluieră entrata (14) marșului ”Margareta”) ca să fie ea la sigur că el este – că ea știe că o curtează de atâta vreme, când cumpără țigări de damă, și are să-i spuie multe, da’ să vie negreșit.

Asta era intriga lui domnul Mitică, de râdea mereu și-și făcea semne cu Cleopatra – asta era: ea să meargă pe la trei și jumătate pe movilă, și el, adică Mitică, să se facă mitocanul, să-i ceară cont lui Mișu, și noi să ieșim toți să ne batem joc de întâi aprilie de Poltronu!

Am chemat țal (15)! am plătit… Cleopatra s-a îmbrăcat cu mantaua impermeabilă de mătase crem cu glugă – foarte frumoasă manta! …și Cleopatra nu-i urâtă… cu gluga… e brunetă – și numai treizeci și cinci de franci – chilipir, da’ era de ocazie: i-a făcut hatâr negustorul – o cunoaște – de la mașini.

Când am ieșit de la berărie, bătea patru fără un sfert la Eforie… Am intrat în Cișmegiu. Ploua mărunțel; era pustiu în grădină și întuneric… Am tras cu urechea – n-am auzit nimic. Am mers drept pân aleea mare și ne-am făcut planul: Mitică și Cleopatra să pornească din dosul bufetului, și noi să ne ascundem la pândă sub movilă la grotă.

Tragem iar cu urechea – nimic.

”Să știi, zic eu, că i-a fost frică Poltronului să vie: nu vine el noaptea pân Cișmegiul pustiu.”

Mitică zice: ”Atuncea n-am făcut nimic!” Da’ Cleopatra: ”Aș! nu se poate!… A venit!”

Și până să n-apuce să zică, auzim: (fluieră partea întâia a marșului ”Margareta”, fals și tremurat.)

”Ai auzit? zice Cleopatra. Haide!”

Ne lasă pe noi și pleacă ușor spre movilă, noi în partea ailantă și Mitică după ea la distanță – acum auzeam bine: (continuă fluierul mai hotărât.)

Cleopatra se suie-ncetinel pe potecă și noi ne pitulăm după bolovanii de jos…

…Am auzit fluierul (continuă fluierul și mai hotărât și deodată se oprește brusc) încetând și un ”ah! de n-ar veni bărbatu-meu!” pe urmă niște pupături și șoptituri; da’ nu puteam înțelege nimic de vâjâiala havuzului din lac… Am stat așa câteva minute și deodată auzim pe Mitică prefăcut:

”Cu nevastă-mea, mizerabile! te-am mâncat!”

Apoi un răcnet, o pocnitură, o bufneală de trup căzând, toate într-o clipă, și țipetele Cleopatrii:

”Săriți! l-a omorât!… Mitică!… Mitică!…”

De-a bușile peste bolovani, ne-am jupuit genunchii, am fost la moment sus… Mitică lungit pe spate horcăia adânc, Cleopatra lupta să-i ridice capul greu, Mișu sta țapăn în picioare.

Ce fusese asta? (Scoate o batistă chic și se șterge emoționat.)

Cleopatra îl luase în brațe pe Mișu; îi făcea declarații de amor; Mitică a strigat de la spatele lui Mișu; Mișu s-a desprins de Cleopatra, s-a întors în loc și, când a dat Mitică să pornească spre el, a ridicat bastonul de vârf cu măciulia nodoroasă-n sus, și l-a plesnit pe Mitică drept în frunte cu sete… Auzi putere la Poltronul!… (își face cruce) de frică!…

Am alergat în toate părțile; nici un sergent în grădină… Am dat fuga-n bulevard, am găsit o birje, pe urmă și un sergent – nu vrea la început să vie dobitocul, zicea că e păcăleală de întâi aprilie, parcă nouă de păcăleală ne ardea!

L-am ridicat pe Mitică încetinel… Nu mai horcăia așa tare… începuse să se lumineze bine și ploua mereu… Mantaua Cleopatrii era plină de sânge… Obrazul lui Mitică negru ca postavul și umflat… I-am lăsat la Colțea pe amândoi și noi am mers la poliție.

El a murit pe seară – așa a spus doctorul; (zâmbind sceptic) eu zic că era mort chiar când am ajuns la spital: când l-am luat să-l coborâm din birje, a mai horcăit o dată tare și pe urmă s-a plecat scurt cu bărbia-n piept, parcă i-a trosnit junghetura… (Face mișcarea.) Atuncea, când s-a aplecat, i-am văzut creierii amestecați cu păr și sânge cu spumă. (Grimasă.)

Ce-am pățit…

A doua zi ne-a dus de la poliție să ne confrunte cu mortul… Venise și mă-sa lui Mitică – o mahalagioaică… ce gură! făcea un scandal! parcă era nebună, se mușca de mâini, se trăgea de păr… Ne-a ocărât, ne-a blestemat… ba pe Cleopatra a și scuipat-o. (Bocindu-se ca bătrâna.)

”Mitică! frumosul maichii! Mitică!” (Schimbând tonul și mutra și dând din umeri.) Ei, asta mi-e necaz mie… Mitică și frumos! Poftim!

După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați… Pe Mișu l-a achitat… Da’ ce ne-a făcut la toți procurorul! Pe urmă (foarte mâhnit) ne-a dat afară de la minister cu raport motivat – că suntem scandalagii.

Halal de întâi aprilie!… Eu îi spusesem lui Mitică… (Pleacă fluierând cu brio ”Margareto, îngeraș iubit”.).

A apărut prima dată în ”Adevărul”, LX, nr. 2501, 5 aprilie 1896 p. 2 (”Cronica de joi”), cu semnătura: Luca. Publicat în volumul ”Schițe uşoare” (1896), p. 42 – 50, cu indicaţii de regie (scenice). Inclus în ediţiile: Teatru. Opere complete” (1908), p. 391 – 398, ”Opere”, VI (1939), p. 517 – 521; Opere”, I (1959), p. 383 – 388.; ”Opere”, I (2000); ”Opere”, vol. III, ”Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri”, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, studiu introductiv de Eugen Simion, ”I. L. Caragiale și spiritul românesc”, București, Academia Română, Fundația Națională Pentru Știință și Artă, colecția ”Opere fundamentale”, coordonată de acad. Eugen Simion, 2011, p. 447 – 453. Textul de bază este cel din ”Schiţe uşoare” (1896). (Nota editorilor, ”Opere”, III, ed. cit., 2011).

În Notă, editorii (Opere”, III, 2011) fac următorul comentariu:

”Caragiale a configurat definitiv caracterul de gen al textului la culegerea acestuia în volum, când a adăugat indicațiile scenice.

«Monologul» a fost rostit pe scenă, prima dată, de Ion Manolescu (16), la 29  ianuarie 1912, în  cadrul  Festivalului Caragiale (17), în toamnă fiind jucat, la București (8 septembrie), de actorul Cazimir Belcot, în cursul «Săptămânii Caragiale.»”

În vol. VI de ”Opere” (București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, Bulevardul Lascăr Catargi 39, 1939), îngrijitorul ediției, Șerban Cioculescu, nu indică apariția monologului în ziarul ”Universul”. Data la care s-a jucat în cadrul ”Săptămânii Caragiale” de la Teatrul Național din București (împreună cu ”O soacră” și ”Năpasta”) este trecută 6 septembrie 1912 (Nota, p. 561).

________

(1) I. L. Caragiale, ”Momente”, București, Editura Socec & Comp, 1901, 352 p.

(2) Silvian Iosifescu, ”Dimensiuni caragialiene”, București, Editura Eminescu, 1972, p. 151.

(3) I. L. Caragiale, ”Schițe ușoare”, ”Biblioteca pentru toţi”, nr. 58, Editura Librăriei ”Carol Müller”, aprilie 1896. În sumar: Un pedagog de şcoală nouă”, ”Reformă”, ”Bene-Merenti”, ”Statistică”, ”1 Aprilie, monolog”, ”Congresul cooperativ român. Ședința de inaugurare”, ”Noaptea Învierii. Novelă”, ”Literatura şi artele române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Încercare critică”.

(4) I. L. Caragiale, ”Teatru. Opere complete: O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului, Conul Leonida față cu reacțiunea, Năpasta, 1 Aprilie (monolog)!”, București, ”Minerva”, Institut de Arte Grafice și Editură, Bulevardul Academiei 3 – Edgar Quinet 4, 1908, 405 p.

(5) În textul publicat prima dată în ”Universul” (XVIII, nr. 89, 31 martie 1900, p. 1) titlul este scris ”1 Aprile”, ”dar în text apare, peste tot, aprilie”; în ”Momente”, grafia este aceeași în tot textul: aprile. În «Universul», ultima frază a părții introductive a schiței este: «Sunt din anul trecut, 1 Aprile, 1999».” [corect, 1900]. (Nota editorilor, ”Opere”, I, 2011, ed. cit.)

(6) Aici sensul de ”fântână arteziană”.

(7) Funcționar de stat de grad inferior (v. și nota 1 La poștă”click aici.) 

(8) Aici, joben. Sensurile de dicționar: țilíndru, (1țilindre, s. n., (2țilindri, s. m. (Pop.) 1. S. n. Cilindru, joben. 2. S. m. Sticlă de lampă. – Din germ. Zilinder. (Cf. DEX, 1998); țilíndru, -re, s. n. – 1. Cilindru. –2. Joben. Din germ. Zilinder. Este dubletul lui cilindru, s. n., din it. cilindro, fr. cylindre. (Cf. Dicționarul etimologic român”, 1858 – 1966). (Dublet: cuvânt de aceeași origine cu altul, diferit ca formă, dar cu sens identic, intrate în limbă pe căi sau în momente diferite. – ”Dicționar de neologisme”, 1986).

(9) Grafie a epocii pentru Herăstrău. Herăstrắu (hierestreu, herestreu) este formă populară, învechită pentru ferăstru (cu variantele ferestrắu, fierăstrắu), cuvânt de origine maghiară (din fürésztö). August Scriban, care scrie cuvântul fĭerăstrắŭ și herăstrắŭ, dă ca variantă în Muntenia de est ferăstrăŭ și fĭerăstăŭ (pop. hĭe-). (Dicționarul limbii românești [Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme]”, Iaşi, Editura „Presa Bună”, 1939). Posibil să se fi pronunțat hieră(e)strău, mai ales printre mahalagii.

Aici localizarea e veche grădină (puțin amenajată) și lacul Herăstrău, loc de plimbare al bucureștenilor încă de la începutul secolului al XIX-lea. Lacul și Parcul Herăstrău de astăzi au fost amenajate începând din 1930 până în 1939 (forma actuală e însă după extinderea din 1951). Ulița Herăstrăului (Calea Dorobanți de astăzi) erau numită așa ”fiindcă, probabil, mergea până la fierăstrăul care se află pe marginea lacului Herăstrău de azi, care își păstrează până azi acest nume” (George Potra, ”Din Bucureștii de ieri”, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990, p. 343).

(10) Cârmâz (accentul pe ultima silabă), s. m., s. n. 1. S. m. Plantă erbacee cu flori mici albe-roz, cu fructe în formă de bobițe mici roșii sau negre, întrebuințate drept colorant (Phytolacca decandra). 2. S. n. Materie colorantă roșie, extrasă din fructele de cârmâz (1) sau din gogoșile unei insecte originare din Mexic; carmin. – Din tc. kirmız. (Cf. DEX, 1998). Regional: rumeioară. Cârmâz se folosește și ca sinonim pentru roșu închis, purpuriu. Sinonim al lui cârmâz este coșenilă – sensul 2: insectă exotică din Mexic, care atacă o specie de smochin și din care se extrage cârmâzul (Coccus cacti); cârmâz. – Din fr. cochenille. (Cf. DEX, 1998).

(11) Poltrón, -ă, poltroni, -e, adj., s. m. și f. (Livresc) (Om) lipsit de curaj și de sentimentul onoarei; (om) laș, fricos. – Din fr. poltron. (Cf. DEX, 1998).

(12) Grafia veche Cișmegiu pentru Cișmigiu era etimologică. Cișmegíu, cișmegii, s. m. Slujbaș însărcinat în trecut cu supravegherea rețelei de cișmele în București. –Cișmea + suf. -giu. (Cf. DEX, 1998). Cișmea provine din tc. çeșme, sufixul -giu, de asemenea de origine turcă. Pe locul unde este astăzi renumita grădină bucureșteană, prin 1780 s-a construit prima cișmea din București (la porunca domnitorului Alexandru Ipsilanti, din 10 octombrie 1779), aproape de ieșirea de astăzi din grădină, spre strada Știrbei Vodă. În spatele cișmelei, Dumitru Suiulgi-bașa, devenit ”marele cișmegiu” al Bucureștilor, care conducea lucrările, și-a amenajat și locuința. Numele grădinii, amenajată în mai multe etape (inaugurarea oficială s-a făcut în 1854), pe locul unei bălți mocirloase, a conservat această istorie.

(13) Toponimul se află printre preferințele lui Caragiale (ca și Cocioc ș.a.), probabil datorită comicului generat de trimiterea la cuvântul țurloi (popular, ”fluierul piciorului”, ”jgheab, țeavă prin care curge apa din izvor, din cișmea etc.”, ”șipot;”.; rar, ”burlan, țeavă groasă”), dar și sonorității sale. Mai apare în diverse perioade de creație, în ”Cronica [Câteva varietăți literare…]” (”Constituționalul”, I, nr. 31, 22 iulie / 3 august 1889, p. 1, semnată Falstaff): ”Când un casier spală putina și lasă în casă tufă de Veneția, se cheamă că a plecat la Mărul-Roșu, sau că s-a dus la Țurloaia”; Cum se naște o revistă?” (”Epoca”, II, nr. 312, 23 noiembrie 1896, p. 2, cu semnătura Ion): ”N. Ilie Constantinescu de la Ţurloaia(s. n.); ”Kir Ianulea” (”Viața Românească”, IV, nr. 11, noiembrie 1909, p. 208 – 232; inclusă în vol. ”Schițe nouă”, București, Editura Societății Anonime, ”Adevărul”, str. Sărindar nr. 11, 1910, p. 9 – 66):

Într-o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, până s-aducă ciorba, a-nceput din chiar senin Ianuloaia să vorbească despre o prietină măritată, care nu se afla de față:

că s-a ținut cu beizadea cutare, un copil! și vodă, suparat foc, era să puie să-i taie coadele și s-o trimită surghiun la un schit, tocmai în fundul munților;

că a prins-o odată bărbatu-său, ziua-n amiaza mare, la Țurloaia, la chiolhan, la iarbă verde, cu consulul muscălesc și cu alți drăngălăi…” (s. n.).”

Țurloaia fusese denumirea unui vechi sat de lângă București, dispărut de mult: ”În apropiere de Fundeni se afla satul Măicănești, menționat într-un document din 12 august 1582, prin care Mihnea Voievod întărește o ocină având următoarele hotare: «de la drumul Măicăneștilor până la drumul Racului și până la apa Colentinei». Ulterior satul și-a schimbat numele în Țurloaia (s. n.) și a fost încorporat în comuna Băneasa. Amintirea sa s-a păstrat în denumirea Pădurii Măicănești de pe teritoriul moșiei Băneasa, consemnată în Marele Dicționar Geografic apărut în 1893, şi în Câmpia Măicăneasca, situată la nord de Bucureștii Noi și la vest de Pădurea Băneasa. Într-un plan topografic din anul 1854, moșia Măicănești este situată la nord de moșia Giuleşti, proprietate a Mănăstirii Sărindar, şi la vest de satul Herăstrău.” (Pușa Roth, Din Bucureștiul de altădată: Satele din București [3]”, site ”Liber să spun”, 14 august 2011).

În Nota la ediția critică de ”Opere”, vol. II, ”Momente, schițe, notițe critice” (ediție îngrijită de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, studiu introductiv de Silvian Iosifescu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1960, p.  672), se vorbește despre ”plăcerea pe care i-o procurau [lui Caragiale] formulele consacrate, din sfera limbajului popular sau a cercurilor politice. Așa-zisele «formule topografice» mai sunt, în majoritatea lor, și astăzi  în uz, afară de a plecat la Mărul Roșu și s-a dus la Țurloaia (adică într-o direcție necunoscută)”. Pentru cele în uz sunt citate tufă de Veneția și pașa de la Dii (Vidin). Țurloaia putea fi deci resimțit și în epoca lui Caragiale drept loc necunoscut, hazul fiind și mai mare, deși denumirea satului, în zona râului Colentina, existase cândva.

Pentru Cocioc, v. nota 1, Educațiunea sentimentală la vite”, click aici.

(14) Entrátă, entrate, s. f. (Muz.) Introducere. – Din it. entrata. (Cf. DEX, 1998).

(15) Țal, țali, s. m. (Ieșit din uz) Chelner care încasa costul consumației într-un local public. – Din germ. Zahl [kellner]. (Cf. DEX, 1998). Era folosit și ca interjecție: ”plata!” ”nota de plată!”, cum zicem noi azi. Curent la Caragiale, care, pornind de la explicarea cuvântului, scrie o schiță memorabilă, Țal!… (”Universul”, XXVII, nr. 52, 2 martie 1909, p. 1; inclusă în volumul Schițe nouă”, București, Editura „Adevărul”, 1910, p. 213–220.)

(16) Ion Manolescu (17 februarie 1881, Breaza – 27 decembrie 1959, București). Debut pe scenă în 1905, în trupa teatrală condusă de Aristizza Romanescu. A jucat la Teatrul Național din București (angajat în 1907 de Al. Davila), în Compania Davila (1909), la Teatrul Excelsior al soților Bulandra ș.a. În 1929 revine la Național. În 1919 a înființat și a condus primul sindicat al artiștilor din România. A ocupat și funcția de inspector general al teatrelor. Artist al poporului din 1953. Roluri memorabile: Hamlet și Richard al III-lea de Shakespeare, Gloucester (”Regele Lear” de Shakespeare), Oswald (Strigoii” de Ibsen), Ion (”Năpasta” de Caragiale), Protasov (”Cadavrul viu” de L. Tolstoi), Matei Boiu (”Suflete tari” de Camil Petrescu), Satin (Azilul de noapte” de Maxim Gorki) etc. La Teatrul Național Radiofonic: Richard al III-lea (data difuzării în premieră; 6 ianuarie 1957), Triboulet (”Regele petrece” de Victor Hugo, 24 februarie 1952), Satin (”Azilul de noapte”, 8 mai 1955) ș.a.

În volumul său de ”Amintiri”, publicat în 1962 la Editura Meridiane, actorul mărturisea că Richard al III-lea ”a fost cel mai complex, cel mai greu, cel mai lung şi cel mai istovitor rol din câte am jucat… Am muncit cot la cot şi cred că spectacolul a fost bun, judecând după călduroasa primire a publicului şi elogiile criticilor dramatici.” Virgil Brădăţeanu caracteriza acest rol ca o ”creaţie de culme” a marelui actor, ”interpretarea dată acestui personaj infam, înzestrat totuşi cu atâtea indiscutabile calităţi, capacitatea de a le pune în lumină, subordonându-le în acelaşi timp dominantei negative a eroului său, vigoarea şi veridicitatea izbutite în existenţa sa scenică, au conferit jocului calitatea înaltei valori artistice. Richard al III-lea l-a arătat pe actor ajuns la treapta împlinirii şi i-a fixat locul printre marii artişti ai timpului său.” (Profiluri”. Mari actori români”, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973). La aproape 76 de ani, câţi avea când a înregistrat la Radio tragedia shakespeariană, Ion Manolescu dovedeşte aceeaşi vitalitate în interpretarea unui rol atât de complex, trecând cu uşurinţă de la o stare şi situaţie la alta, cu rară bogăţie de nuanţe exprimate prin timbrul atât de particular al vocii, cu inflexiuni când dulci, când insinuante, când aspre. Pronunţia graseiată are, la el, un farmec special, pe care ştie să-l utilizeze cu măiestrie, de exemplu, în monologul cu care începe piesa lui Shakespeare.

(17) Ion Cazaban, ”Caragiale şi interpreţii săi”, 1985, p. 286 – 287. (Nota ed., ”Opere”, vol. III, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, studiu introductiv de Eugen Simion, ”I. L. Caragiale și spiritul românesc”, București, Academia Română, Fundația Națională Pentru Știință și Artă, colecția ”Opere fundamentale”, coordonată de acad. Eugen Simion, 2011, p. 1146).

”1 Aprilie, monolog” de I. L. Caragiale – interpretează Dem Rădulescu, regia: Ion Vova, 1979

© Radio România

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă

”1 Aprilie, monolog” – interpretează Radu Beligan

Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.